Iubiții mei,
Evanghelia praznicului de astăzi [In.12, 1-18] are patru secvențe:
- Sfânta Maria, sora Sfântului Lazaros, cel a patra zi înviat din morți, unge picioareleDomnului și Îl pregătește pentru înmormântare(v. 3-8);
- arhiereii vor să îl omoare și pe Sfântul Lazaros alături de Domnul, pentru că mulți credeau în Domnul datorită învierii lui (v. 10-11; 17-18);
- Domnul intră în Ierusalim pe un asin tânăr, împlinind profeția Sfântului Profet Zaharia, este primit cu ramuri de finici și este
slăvit ca Împăratul lui Israil (v. 12-15); - Sfinții Apostoli au înțeles post factum evenimentul la care participaseră (v. 16).
Și acum ne punem întrebarea: De ce însă Evanghelia praznicului nu se reduce la relatarea evenimentului Intrării Domnului în Ierusalim?
De ce îmbină tristețea cu bucuria, vorbind și despre Iudas, care fura din bani dar și despre înmormântarea Lui (v. 7)?
De ce nu e praznicul acesta bucurie pură, fără introducerea în discuție a durerii, a morții?
Pentru că noi, în fapt, ne raportăm la praznicul de astăzi numai ca la un praznic bucuros, unde avem a doua dezlegare la pește
a Postului Mare și unde trăim o oarecare relaxare interioară.
Însă praznicul, în toată cântarea lui teologică, nu este o bucurie curată, ci o amestecare a bucuriei cu durerea. Și la fel e și în cazul Evangheliei.
Numai Apostolul zilei[Filip. 4, 4-9] e în nota bucuriei de la un cap la altul. Căci Sfântul Pavlos ne cere:
„Bucurați-vă în Domnul mereu! [Și] iarăși vă zic: bucurați-vă!
[Filip. 4, 4, BYZ].
Și ne încredințează că „pacea lui Dumnezeu, cea care covârșește toată mintea va păzi inimile voastre și gândurile voastre în Hristos Iisus [Filip. 4, 7, BYZ].
Însă pacea lui Dumnezeu sau harul Său ne inundă interior dacă facem voia Lui. Dacă credem toată revelarea Lui față de noi și dacă suntem credincioși Tradiției Bisericii Sale.
Iar Evanghelia zilei conține și elemente care nu au de-a face stricto sensu cu intrarea Lui în Ierusalim, pentru că ea este elementul de legătură cu slujbele din Săptămâna Mare.
Tocmai de aceea, în această seară, încep Deniile Săptămânii Mari și bucuria praznicului de față este de scurtă durată. Pentru că intrarea Lui în Ierusalim este o intrare spre moarte…
Este mergerea Lui, de bunăvoie, spre Cruce. Spre Crucea pătimirii, cea mult iubită de El, pentru că de aceea S-a întrupat și a trăit printre noi.
Și astfel înțelegem de ce gestul Sfintei Maria, de a-I unge picioarele, este extrem de important și profetic. Ea a cumpărat și a păstrat în casa ei un mir de nard foarte scump…și o vedem, deodată, făcând un gest neașteptat: I-a uns picioarele cu mir și I le-a șters cu perii capului ei.
De ce? Cine a învățat-o pe ea acest lucru? De ce tocmai atunci? De unde știa ea ce să facă?
La toate aceste întrebări nu putem răspunde decât într-un singur fel: a fost luminată de harul lui Dumnezeu ca să facă o astfel de ungere sfântă.
Și Domnul a confirmat acest fapt, spunând că ea a făcut ceva foarte important: L-a pregătit pe El pentru înmormântare.
Bineînțeles, Sfânta Maria L-a pregătit pe Domnul pentru înmormântare conform cultului evreiesc. Pentru că evreii ungeau trupurile celor morți cu miruri înainte de a-i îngropa.
Lucru pe care L-au făcut și cu Domnul înainte de îngropare.
Iar Sfintele Femei Mironosițe, alături de care era Maica Domnului, au mers la mormânt dis de dimineață, în ziua
învierii Sale de morți, tocmai pentru ca să desăvârșească această ungere ritualică.
Însă Sfânta Maria a adus, de fapt, în fața Sfinților Săi Ucenici, imaginea ungerii și a pregătirii Lui pentru moarte. Ea le-a spus și
ne-a spus că mai întâi trebuie să împlinim poruncile care sunt în relație cu Dumnezeu și apoi pe cele care sunt în relație cu oamenii.
Căci „pe săraci mereu îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți mereu” (v. 8).
De aici înțelegem că nu putem pune slujirea bisericească după ospitalitate și facerea de bine, ci mai întâi trebuie să Îi slujim lui
Dumnezeu în toate zilele vieții noastre, pentru ca să avem puterea duhovnicească și bunătatea iubitoare de a le sluji oamenilor.
Centrul vieții ortodoxe e cultul Bisericii și învățătura ei sfântă și, din slujirea lui Dumnezeu și din învățarea voii Lui, ne vine
toată puterea și înțelepciunea de a-i ajuta pe oameni.
Fără teologie și viață sfântă nu putem fi filantropi. Pentru că filantropia, adică iubirea de oameni, se naște din cunoașterea reală a lui Dumnezeu și din împlinirea voii Lui.
„Pe săraci mereu îi aveți cu voi”, accentuează Domnul. Adică oricând îi puteți ajuta, numai să vreți acest lucru…Iar Sfântul Ioannis ne spune lucruri dureroase despre unul dintre Ucenicii Lui: despre Iudas, fiul lui Simon Iscarioteanul.
Ne spune că el era pe cale să-L vândă pe Domnul [v. 4], pentru că era hoț și fura din punga Domnului și a Apostolilor Lui [v. 6].
Și vedem că se poate fura și se poate păcătui mult și rău înaintea Domnului, în proximitatea Lui, dacă credem că păcatul e sursa noastră de îmbogățire.
Însă de ce l-a îngăduit Domnul pe Iudas?
De ce nu l-a pedepsit imediat pentru patima lui, de ce nu l-a mustrat ca pe Sfântul Petros, când l-a numit satană, ci l-a lăsat cu punga la dispoziție? Cum să îl lași pe un hoț cu punga la îndemână?
L-a lăsat pentru ca să își astâmpere patima. L-a lăsat cu punga la îndemână…
pentru ca să nu facă lucruri și mai grave. L-a lăsat pentru că…a așteptat pocăința lui. Dar lui Iudas nu i-a ajuns punga ci „s-a împrietenit cu diavolul, care-l pierdea, și a vândut pe Iisus, Care-i făcea bine, ajungând el însuși diavol prin voință.
La astfel de oameni dă naștere pofta nesățioasă de bani. Îi face
nebuni, săriți din minți, ahtiați cu totul după câștig; așa cum a ajuns și Iuda”.
Iar vânzarea lui Iudas face parte din conținutul slujbei din Joia Mare, pe când ungerea Sa cu mir din conținutul slujbei din
Miercurea Mare.
De aceea Evanghelia de azi e un pasaj spre Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, pentru că acum se pune la cale marele
și cutremurătorul deicid.
Pe Sfântul Lazaros nu l-au omorât, dar L-au omorât pe Domnul, Cel care S-a dat de bunăvoie spre moarte. Sfântul Lazaros a fost
Episcop de Chitios, în Cipru, și a adormit în pace, ca un făcător de minuni.
Însă pe L-au urât și L-au invidiat enorm de mult evreii, batjocorindu-L și omorându-L cu cruzime demonică alături de romani.
De aceea, când vorbim despre crimele împotriva umanității și ne înfiorăm, pe drept motiv, de atrocitățile imense la adresa celor
fără sprijin, nu trebuie să uităm de deicidul cutremurător al Golgotei, de cea mai mare crimă și nedreptate a istoriei.
Pentru că pe Golgota nu a fost răstignit un om, ci Fiul lui
Dumnezeu întrupat.
Și această crimă fără precedent s-a petrecut la Ierusalim, pe Cruce, unde s-a petrecut și o restaurare fără precedent: restaurarea
firii umane în slava lui Dumnezeu.
Căci din Crucea Lui noi primim viață și nemurire, pentru că Cel răstignit pe lemn a înviat ca un biruitor stricând Iadul și băgând în Rai pe toți Sfinții Lui.
De aceea, drumul Domnului spre Ierusalim, intrarea Lui triumfală în cetate, e o prefigurare a înălțării Lui la dreapta Tatălui.
Căci dacă acum, oamenii, luminați de Dumnezeu, au luat în mâini ramuri de copaci și au ieșit întru întâmpinarea Lui, recunoscându- L drept Împăratul lui Israil, la înălțarea
Sa la cer, Puterile cerești L-au întâmpinat și înconjurat pe Fiul Tatălui, Care a ridicat în persoana Sa umanitatea noastră în Treime.
Însă cum și-au dat seama ierusalimitenii să iasă tocmai atunci cu ramuri în mâini? Și de ce L-au elogiat în termeni mesianici?
Pentru că L-au recunoscut drept Mesia și Împărat al lui Israil. De aceea au ieșit cu ramuri în mâini.
Și L-au recunoscut drept Hristosul cel așteptat de ei, prezis de Profeți, pentru că au fost luminați de Dumnezeu.
Sfântul Ioannis, Evanghelistul, recunoaște în mod smerit în v. 16, că nimeni nu a înțeles ce s-a petrecut la intrarea Lui în Ierusalim.
Nimeni nu a înțeles că s-a împlinit atunci o profeție…iar asinul adus Domnului n-au înțeles ce reprezintă.
Însă Domnul venea „blând și călărind pe asin și pe mânzul cel tânăr” [Zah. 9, 9, LXX].
El venea ca Împărat al păcii…într-un oraș care îi omorâse pe Profeții Lui [Mt. 23, 37, GNT]
.
Și prin venirea Lui smerită, ne-a arătat că adevărata măreție a omului e măreția lui interioară. Că nu hainele, nu proprietățile, nu demnitatea socială, nu anturajul indică valoarea unui om, ci valoarea omului e dată de sfințenia și înălțimea cugetării și a operei sale.
Și, cu toată smerenia Lui, cu toată copleșitoarea Lui simplitate, Domnul a fost primit cu strigăte de bucurie: „Osanna! Binecuvântat[este] Cel care vine în numele Domnului,
Împăratul lui Israil” [In. 12, 13, BYZ].
Și Osanna , din greacă e transliterarea expresiei aN”ïa”) aN”+ h[‘yî vi«Ah [Hoșiah na ana] [Ps.118, 25, WTT], din limba ebraică, care înseamnă:
[O, Doamne,] mântuiește-ne pe noi acum!
Și nu poți cere mântuire de la Împăratul lui Israil dacă nu Îl crezi Hristos. Pentru că Hristos era așteptat ca Cel ce „va mântui pe
poporul Lui din păcatele lor” [Mt. 1, 21, GNT].
Sfântul Evanghelist Matteos ne spune că „mulțime multă [de oameni] își întindeau/ așterneau veșmintele lor în cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau în cale” [Mt.21, 8, GNT].
Dar și faptul că, „văzând arhiereii și cărturarii minunile pe care [Iisus] le făcea [după intrarea Sa în Ierusalim], și pe copiii
care strigau în templu și spuneau: „Osanna, fiul lui David!”, s-au mâniat/ indignat și I-au spus Lui: „Auzi ce spun aceștia?”.
Iar Iisus le-a spus lor: „Da! [Însă] nu ați citit niciodată că:
«Din gura pruncilor și a celor care sug Ți-ai pregătit laudă?»”.
Prin aceasta împlinindu-se profeția hristologică din Ps. 8, 3.
În imnografia zilei și în iconografia praznicului, copiii amintiți de Sfântul Matteos sunt prezenți.
Și ei aduc gingășie praznicului.
Îi vedem în copaci, rupând ramuri, îi vedem în josul Icoanei, cu ramuri și cu haine puse înaintea Domnului, dar și în brațele mamelor lor. Nu sunt numai prunci, ci și oameni maturi. Și toți L-au întâmpinat fără să fie chemați de cineva, ci numai de harul lui Dumnezeu.
Prima cântare a zilei îi pune în relație pe copii cu Puterile cerești: „Șezând pe mânz, Hristoase, când veneai la Patimă, ai primit de
la pruncii cei fără de răutate cântare de biruință, Tu, Cel ce ești lăudat de Îngeri cu cântare întreit sfântă”.
Pruncii care L-au întâmpinat seamănă cu El: sunt fără de răutate și blânzi. Iar dacă pruncii au adus stâlpări/ ramuri de copaci
Domnului, noi trebuie să-I aducem „stâlpări de virtuți”.
Trebuie să aducem snopi de fapte bune Domnului. Dar nu în afara noastră în primul rând, ci în noi înșine.
Căci facerea de bine se naște din curăția și bunătatea inimii și din iubirea față de oameni.
De aceea, fără simțirile pe care le avem în suflet pentru
Dumnezeu și pentru oameni, nu există milostenie.
Pentru că milostenia e revărsare a inimii.
Tot dintr-o cântare a Triodului, de la Vecernie, aflăm că stâlpările pruncilor au fost o vestire mai înainte a biruinței învierii Sale.
Cu alte cuvine, că ei L-au întâmpinat ca pe Împăratul cerului și al pământului și nu ca pe un Profet oarecare.
De aici, sintagma Împăratul lui Israil capătă valențe universaliste. Pentru că Hristos nu este numai al Israilului istoric, ci este al tuturor celor care cred în El. El este al tuturor și nu doar al unui singur neam.
Dar Cel care acum e primit cu stâlpări, va fi întâmpinat „cu săbii și [cu] ciomege”, ca un tâlhar [Mc. 14, 48, NA28]. Așa după cum
ne spune și ipacoiul zilei: „cu lemne mai pe urmă au prins nemulțumitorii iudei pe Hristos Dumnezeu”.
Sfintele Evanghelii nu ne spun dacă aceiași care L-au aclamat, au strigat și Răstignește-L!, dar ne spun că și unii și alții au făcut parte din poporul lui Israil.
Nu erau străini de Lege, nu erau unii care nu Îl auziseră predicând sau nu Îl văzuseră făcând minuni, ci erau cei care L-au urmărit pas cu pas și s-au satanizat pas cu pas.
Pentru că atunci când nu suporți binele făcut de altul e semn că ești învățat de demoni să urăști și să invidiezi, și nu de Dumnezeu.
Cu atât mai mult, când stai față în fațăcu Fiul lui Dumnezeu întrupat, și gelozești și urăști faptele Lui, despre câtă satanizare vorbim?
Și dacă e să vorbim despre cea mai mare acumulare de ură demonică față de cineva, atunci acel cineva e Hristos.
Pentru că L-au urât pe nedrept [dwrea,n] [In. 15, 25, BYZ]. Fără
nicio îndreptățire, El fiind cu totul curat și cu totul bun față de noi.
Însă, urmând exemplul Lui, oricând suferim pe nedrept, trebuie să fim încredințați că El suferă împreună cu noi. El este de față și
ne întărește, pentru că suferința noastră e pentru dreptate.
Iar toate chinurile și înjosirile Lui au fost pentru a înfrumuseța firea noastră.
De aceea, văzând cât de frumoși și de mari și de minunați sunt Sfinții Lui, fiecare dintre noi spunem cu mâna pe inimă: a
meritat în mod deplin suferința Lui!
Pentru că El a băut până la fund paharul suferinței și al morții pentru noi și ne-a dat tuturor puterea să răbdăm suferința și moartea prin harul Lui.
Să o răbdăm transfigurator.
Pentru că în răbdarea noastră, harul Lui ne pătrunde
și ne îndumnezeiește tot mai profund.
Astfel, chinurile noastre sunt mici pe lângă chinurile Lui trăite pentru noi. Și de aceea, într-o rugăciune a noastră, ne rugăm
ca Domnul să ne înmulțească suferințele pentru El în mod proporțional cu răbdarea și cu harul Lui. Căci prin ele noi ne curățim, prin ele noi ne sfințim, prin ele noi ne înfrumusețăm
pentru viața veșnică.
Așadar, iubiții mei, începând din această seară Săptămâna cea Mare, să avem și noi o conștiință mare și o inimă mare!
Să avem conștiință teologică și să vedem toate din perspectiva lui Dumnezeu și nu din perspectiva omului.
Să avem conștiință mare, plină de atenție și de bunătate, pentru ca inima noastră să fie mare, largă, încăpătoare și pentru
Dumnezeu și pentru oameni.
Pentru că El vorbește inimii care Îl caută, El Se arată sufletului care tânjește după El, El satură și adapă și învață pe omul care Îl
iubește.
Să Îl însoțim pe Domnul, în fiecare zi, spre Patima și Învierea Sa din morți!
Să Îl însoțim pe El murind pentru păcat și înviind pentru dreptate. Căci dreptatea Lui e tot adevărul și toată sfințenia Lui.
Dumnezeu să ne întărească pe fiecare în parte și pe toți laolaltă ca să trăim în slava Lui și să ne bucurăm în El pururea, în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, în Dumnezeul nostru treimic, a Căruia e slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 9