Ce e omul?
Intrebarea aceasta ar trebui sa fie de prisos.
Totusi, ceea ce e ciudat e ca ea e vesnica. Se pune pururi omului.
Ea e de fapt masura vesniciei noastre. Noi nu stim ce e omul tocmai pentru ca trebuie sa devenim unul.
Inainte de a putea raspunde ce e omul, ne dam seama ca e greu si de multe ori foarte dureros de a fi Om.
Si chiar daca nu stim ce e omul, ne dam seama totdeauna daca ne-am indepartat de el, ne-am abatut de la Chipul lui.
De aceea, totdeauna, intrebarea aceasta, asa de stranie pe buzele noastre, inseamna prima intoarcere catre firea noastra adevarata, catre autenticitatea noastra.
Asta inseamna, de fapt, sa afli adevarul omului.
Uneori insa, omul, cand ajunge sa-si puna o astfel de intrebare, nu e destul de limpezit ca sa-si poata da si un raspuns.
Si atunci, el intreaba pe altii.
Greseala lui cea mai grava.
Asa, el este inselat, inselandu-se si robindu-se falselor icoane de om, care nu-l ating in nici un chip.
Totdeauna, insa, omul simte ca o inselare intrebuintarea fapturii sale la niste scopuri care sunt dincolo de el.
Munca, necesitatea, natura si chiar idealul nu-l multumesc si uneori il tiranizeaza.
Pentru el, atunci, toate acestea sunt mai mult decat o inselare, el le simte ca o nedreptate, de care oricand se va plange si va incerca sa se scuture.
De aceea, intrebarii: Ce e omul? ii urmeaza o alta intrebare:
E omul un scop sau un mijloc?
Cel mai intunecat si mai nelamurit dintre oameni, chiar daca nu va putea sa raspunda ceva la aceasta noua intrebare, se va purta totusi asa ca si cand el insusi ar fi tinta intregii Firi.
Ca sa raspunda mai bine si mai simplu, cineva recurgea la aceasta frantura de catehism:
,,Intrebarea: Pentru cine a facut Dumnezeu lumea?
Raspunsul: Pentru om.”
,,Fie, asa trebuie sa raspunda omul care e om.
Daca furnica si-ar da seama si ar fi o personalitate constienta de sine, ar da acest raspuns: Pentru furnica, si raspunsul ar fi bun.
Fiindca lumea e facuta pentru constiinta, pentru fiecare constiinta.”
Pentru constiinta e facuta lumea.
Sau, mai bine, acest ,,pentru”, acest gand de scop, de sfarsit, de finalitate, mai mult un simtamant decat o idee, acest sentiment teologic nu
se naste decat acolo unde este o constiinta.
Constiinta si finalitate nu sunt decat unul si acelasi lucru.
Ieroschimonanul Daniil de la Rarau – Ce e omul? (editia a II a)
