În ce constă adevărata pocăinţă

Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi plîngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai să plîngi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea.

Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrînare de scurtă vreme de la mîncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui repetată!

Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorîre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvîrşite timp de mulţi ani!

Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte ca prin cîteva suspine şi cîteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gîndeşte că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!

Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărît să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugă­ciune de pocăinţă.

Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mîniei Lui ca să nu pierim! (Iona 3, 9).

Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cîteva lacrimi se va curaţi de păcatele lui multe şi grele?

S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgîni, ei nu ştiau ce spune Scriptura: Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mîntui (Psalmi 33, 17); Zis-am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi puţinele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor.”

La aceasta îţi voi răspunde: desigur, pot, însă numai la aceia care se află la sfîrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru plîngerea păcatelor şi pentru nevoinţe.

Pe aceştia Domnul îi va milui chiar şi numai pentru zdrobirea inimii.

Ca exemplu îl avem pe tîlharul de pe cruce. Dar de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli şi nevoinţe, pînă cînd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe măsura sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvîrşite înainte.

Iată ce trebuie să mai spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioşată şi plîng pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor? Unii chiar îşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc ia­ră­şi la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cînd, după aceea, se afun­dă iarăşi cu atîta plăcere în păcatul dinainte?

Aşadar nu sînt de ajuns numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă ade­vărată, căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în faptul de a regreta şi a plînge pentru păcate, ci şi în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pen­tru acele păcate care sînt deja săvîrşite, trebuie să săvîrşeşti nevoinţele pocăinţei.

Apostolul Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea (Evrei 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui?

Sfîntul Ioan Gură de Aur răspunde la această întrebare astfel: „El n-a mai avut cum să schimbe hotărîrea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă.”

Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plîns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă voi plînge măcar un ceas înaintea Domnului.”

Acestuia îi va răspunde în locul meu însuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfîntul Clement. El spune că Sfîntul Petru în fiecare noapte, auzind cîntarea cocoşului, îşi amintea imediat lepădarea lui de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pămînt, plîngînd cu amar şi vărsînd multe lacrimi şi aşa a făcut în tot timpul vieţii lui.

Iar istoricul bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfîntului Apostol, din pricina plînsului zilnic, erau întotdeauna roşii şi parcă însîngeraţi. Iată care a fost pocăinţa lui Petru!

Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plîngi toate păcatele tale într-un ceas, poţi să plîngi cu atîta amar, cum a plîns Petru?

Poţi să te tînguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tînguit el? Eşti în stare să săvîrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvîrşit Sfîntul Petru, de dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pînă la răstignirea cu capul în jos pe cruce?

Aşadar nu te încrede în puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale mari şi chiar mai mare decît ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o, păcătosule, să aştepţi milă de la El!

Apostolul spune: Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fără­delegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire (Romani 6, 19).

Iar Sfîntul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade, nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însă era nero­di­tor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a păcatelor fără rod – omorîrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).”

Luaţi aminte la aceste cuvinte: rădăcina pocă­in­ţei este buna intenţie de a mărturisi păcatele, frunzele sînt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de în­drep­tare, iar roadele pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei.

După aceste roade se şi cunoaşte adevărata pocăinţă.

Întăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină; înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui păcatele tale cu virtuţile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mai mult decît aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!