Hristos S-a înălțat!…
de-a dreapta Tatălui Său…
Iar prima cântare de la Vecernia Mare…leagă imediat Înălțarea Domnului de viitorul praznic, spunând: „Domnul S-a înălțat
la ceruri ca să trimită lumii pe Mângâietorul” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 245], adică harul Duhului Sfânt în lume.
Însă la cer S-a înălțat Hristos Cel înviat…Cel care a învins moartea…și a urcat umanitatea Sa transfigurată de-a dreapta Tatălui.
Adică Hristos nu S-a înălțat undeva…pe o altă planetă…ascunzându-Se de noi…
El nu a plecat departe de noi…pentru că S-ar fi „plictisit” aici…
Ci El a dus umanitatea Sa la Tatăl, în sânul Treimii, plină de slavă…acolo de unde a și venit…pentru ca să ne facă părtași comuniunii cu Dumnezeul treimic.
Îngerii s-au minunat de urcarea Lui [Ibidem]. Apostolii „s-au umplut de întristare. Și cu suspinuri și cu lacrimi plângând, ziceau:
Stăpâne, nu ne lăsa orfani pe noi, robii Tăi, ca un Îndurat, ci trimite, precum ne-ai făgăduit, pe Preasfântul Tău Duh, să lumineze sufletele noastre” [Ibidem].
Numai că, după cum știm, Domnul i-a pregătit de plecarea Lui…și de venirea Mângâietorului înainte de răstignirea Sa.
La Denia din Joia Mare…poate că ni s-a părut a nu fi „la locul lor”…pasajele evanghelice care vorbeau despre plecarea Lui [In. 14, 3, 19, 28; 16, 5] și despre venirea Mângâietorului [In. 14, 16-17, 26; 15, 26; 16, 13].
Însă Domnul le-a mărturisit toate de mai înainte…pentru ca să îi pregătească.
Pentru ca nimic să nu fie surprinzător…
Sau când vor revedea…și vor repune lucrurile cap la cap…să înțeleagă faptul că Crucea, Învierea, Înălțarea și Pogorârea Sfântului
Duh…formează drumul îndumnezeirii umanității Sale…pentru ca fiecare dintre noi, prin harul lui Hristos…să se umple de slava Sa.
In. 16, 7 ne spune același lucru ca și prima cântare a Vecerniei Mari: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc. Căci dacă nu Mă duc,
Mângâietorul [o` Para,klhtoj/ o Paraclitos] nu va veni către [pro.j/ pros] voi. Dar dacă Mă duc, [atunci] Îl voi trimite pe El către voi” [cf. GNT].
Și tot înainte de Cruce le spune Sfinților Apostoli…și ne spune tuturor: „Și acum Mă duc către Cel care M-a trimis pe Mine” [In. 16, 5, cf. GNT] în lume…
Dar și despre faptul că atunci, în clipa Înălțării Sale de pe pământ la cer, ei se vor întrista [In. 16, 20, cf. GNT]…dar întristarea lor
„se va preface/ se va schimba întru bucurie [eivj cara.n genh,setai/ is haran ghenisete]” [Ibidem].
Și de aceea legătura mistică, tainică, foarte profundă…dintre Înălțarea Lui și Pogorârea harului Sfântului Duh: pentru că Apostolii întristați…s-au umplut de bucurie negrăită…pentru că s-au îmbrăcat cu putere de sus…prin coborârea în ei, la Cincizecime, a
harului Prea Sfintei Treimi.
De ce S-a înălțat Domnul?
Ne spune acest lucru o altă cântare a Vecerniei Mari: pentru că a „plinit taina iconomiei” mântuirii prin Înălțarea Sa.
Adică Domnul Și-a atins scopul/ țelul…vieții Sale pe pământ…care era acela de a ne împăca cu Treimea…și a ne umple de
frumusețea necreată a Treimii.
Și imnograful spune: după ce Te-ai smerit pentru mine…și Te-ai făcut om…„Te-ai suit acolo de unde nu Te-ai despărțit” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 245] niciodată, după dumnezeirea Ta, de Tatăl și de Duhul.
El a fost și este întotdeauna în Treime…dar pe noi, întreaga umanitate, asumați în umanitatea Sa transfigurată, ne-a urcat prin
Înălțarea Sa la cer…și ne-a deschis astfel drumul îndumnezeirii prin pogorârea Treimii, întru harul Ei, în tot cel care se botează și devine membru viu și tainic al lui Hristos.
De aceea Botezul fiecăruia dintre noi e Cincizecimea noastră.
E momentul când Treimea Se pogoară în noi prin harul Său.
Iar Liturghia noastră este tot Cincizecime…pentru că chemăm…și simțim…și vedem…pogorându-se harul Său, care ne
sfințește pe noi, cei care slujim, Cinstitele Daruri puse înainte și pe toți membrii Bisericii.
Și oricând ne rugăm și slujim și ne bucurăm de simțirea și vederea harului Prea Sfintei Treimi noi ne facem părtași Cincizecimii
lui Dumnezeu…pe care ne-a adus-o prin Înălțarea Sa de-a dreapta Tatălui.
Adică, prin har, avem deschidere către Dumnezeul nostru treimic.
O continuă convorbire, conlocuire, plimbare cu Dumnezeul iubirii noastre.
Noi Îl simțim pe El în noi…și El ne simte pe noi ca fiind ai Lui.
De aceea Dumnezeu nu ne uită pe noi niciodată…sau este cu noi pururea…pentru că harul Său e viața, bucuria, luminarea și tăria
noastră.
Da, fără de Care viața în Biserică e o cumplită singurătate…pentru că te rogi la pereți…și simți că Dumnezeu nu îți vorbește.
Însă El vorbește prin tot ce există…și, cu atât mai mult, când tu Îl cauți…și El ți Se arată!
Și când El ți Se arată…atunci înțelegi, da, înțelegi!…că esența Bisericii e prezența și slava Lui în ea…și că El e copleșitor de frumos și de sfânt în tot ceea ce a făcut, face și va face.
…Dar, pe lângă întristarea Apostolilor…alte cântări ale zilei vorbesc și despre bucuria lor…
– Cum așa?!
– Da, întristarea firească…nu scoate afară din noi bucuria duhovnicească.
Ei erau triști pentru că au înțeles că El pleacă de la ei…și nu Îl vor mai vedea în trup…în mod curent…
Însă făgăduința Lui legată de Mângâietorul și harul pe care îl simțeau deja…îl presimțeau…îi făcea să se bucure…pentru că
erau plini de cuvintele și de faptele și de harul Domnului.
Bucurie plină de cutremur…spune a patra cântare de la Litie [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 247].
Cerul s-a deschis și și-a arătat frumusețea…„Picioarele Tale se înălțau, ca ridicate de o mână nevăzută, iar gura mult binecuvânta, precum se auzea”. Și norul slavei Tale „Te ridica și cerul înăuntru[l său] Te-a primit” [Ibidem]…
Însă Tu, „Împăratul slavei” [Idem, p. 248], Maicii Tale i-ai dat „să se îndulcească…de o bucurie covârșitoare la preaslăvirea trupului Tău…din care și noi împărtășindu-ne, prin suirea Ta la ceruri, Stăpâne, slăvim mila Ta cea mare, care s-a făcut spre noi” [Ibidem].
Așadar Înălțarea Lui nu e o plecare definitivă…ci o venire de adâncime la noi…odată cu Cincizecimea.
El Se înalță cu trupul astăzi…pentru ca să Se pogoare mistic…și să Se unească în mod mistic cu toți cei care Îl iubesc pe El fără sațiu.
Pentru ca să vină la noi toți…și să fie cu noi toți…cei care ne hrănim dintr-o Pâine și dintr-un Potir…adică din Hrana cea veșnică,
Care e Trupul și Sângele lui Hristos Cel răstignit și înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui.
Și de aceea e bucurie, e praznic mare astăzi, e frumusețe duhovnicească în mintea și în inima și în trupurile noastre!
Pentru că astăzi se petrece…ceea ce nu s-a petrecut niciodată în istoria umanității: omul întrece toate Puterile cerești…pentru că
umanitatea lui Hristos e veșnic cu Treimea din această clipă a Înălțării Sale.
Omul e cinstit cu mare dragoste de Dumnezeu…și de la el se așteaptă o imensă dragoste…față de Cel care ne-a iubit mai
întâi…și Care a mizat totul pe noi. Pe ascultarea și desăvârșirea noastră.
De aici umanismul creștin…e totuna cu consecințele soteriologiei/ ale mântuirii omului.
Pentru că omul adevărat e Sfântul.
Iar Sfântul e frumusețea umanității, e omul plin de splendoare dumnezeiască.
Adică acela pentru care Hristos S-a înălțat…pentru ca la Cincizecime să coboare în noi…și să fie cu noi…pururea…împreună cu
Tatăl și cu Duhul.
Căci de la Cincizecime încoace se împlinește spusa Domnului de la In. 14, 23:
„Dacă Mă iubește cineva, [acela] va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi pe el și vom veni către el și vom face locaș la el” [Cf.
GNT].
Și multe locașuri a făcut Treimea în Sfinții Săi!
Locașuri de sfințenie, de curăție, de preamărire a Sa…
Fapt pentru care adormirea lor înseamnă întristare pentru noi, cei de jos…dar bucurie în ceruri…pentru că noi locașuri vii, personale ale Treimii se adaugă membrilor Împărăției Sale.
Așadar bucuria Învierii Sale se continuă în bucuria Înălțării Sale.
Aceeași bucurie sfântă…pentru că suntem chemați la aceeași sfințenie…în orice praznic…și în orice zi a vieții noastre.
Dumnezeu să ne bucure cu frumusețea Sa…și să ne înalțe continuu mintea la cele de sus…de unde vine toată frumusețea, pacea și
curăția dumnezeiască.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 5
