De ce caderile sunt uneori si bune ?7 min de citit

Hristos,  nu vrea sa fim niste farisei care isi numara faptele bune, adica victoriile acestea mici si vremelnice, ci vrea niste ostasi neinfricati, raniti, schiopi, operati, dar neinfricati. Noi nu vom merge la judecata cu o desaga de fapte bune sau rele, ci cu ceea „in ce ne vom afla”, asa a zis Hristos. Importanta este starea noastra, important este „dorul dumnezeiesc” care trebuie sa arda in noi. 
Asa ca, nu este nici un fel de lasitate in a cadea si a te ridica, in alergarea aceasta inapoi in bratele lui Dumnezeu. 
Singura lasitate care i se poate imputa omului este aceea de a fi cazut si de a nu se fi ridicat. 
Si asta pentru ca e absolut omenesc sa gresim, dar nu e omenesc sa ne placa greseala
 
Noi trebuie „sa ne inciudam” pe greselile noastre, sa ne smucim iara si iara pe covorul luptei acesteia omenesti, unde adversari ne sunt firea noastra cazuta si diavolul. Ura cu care isi uraste omul greseala care l-a ranit, de multe ori, e suficienta pentru a ne pazi de repetarea greselii.
 Iar Hristos, spre deosebire de arbitrii omenesti, ne ofera iara si iara sansa de a ne infrunta adversarul, de acum cu experienta si maturitatea infrangerii. Hristos nu ridica degraba mana adversarului nostru, chiar si atunci cand zacem trantiti si neputinciosi. 
Dar si Hristos, ca orice „antrenor” iscusit, ne mai trimite din cand in cand pe covor cu adversari mai mari si mai grei decat noi, nu ca sa ne scoata pe urma ochii cu infrangerea noastra, ci pentru a ne antrena prin incaierari mai crancene.
 Aparent, noi pierdem de fiecare data, dar asta este doar o aparenta, deoarece, daca ni s-ar da un adversar pe masura noastra, de categoria noastra, noi l-am invinge. Si acest adversar ni se va da in cele din urma, o singura data, in lupta finala. El nu numai ca va fi de aceeasi greutate, de aceeasi inaltime, de aceeasi varsta cu noi. Adversarul acesta final cu care ne vom bate vom fi chiar noi insine, atunci, in clipa Judecatii.

In cuvantul despre moarte al Sf. Ignatie Briancianinov este chiar o explicatie interesanta cum de reusesc Sfintii, care au ajuns pe inaltimea culmilor duhovnicesti, sa se vada totusi pacatosi si neputinciosi. Si, zice Sfantul, Dumnezeu sloboade fiecaruia draci spre ispitire pe masura virtutilor si, indata ce omul a inaintat in lupta si experienta duhovniceasca, se schimba si tura de draci care il ispitesc, mai vicleni, mai puternici. De aceea, si Sfintii se simt tot timpul neputinciosi, pentru ca au intotdeauna un adversar mai puternic decat ei. 

Ceea ce nu inteleg cei mai multi credinciosi, este faptul ca Dumnezeu nu cere de la noi o „desavarsire morala”, ci sfintenie. 
 
Sfintenia, spune Sf. Macarie Egipteanul, nu consta in buna indeplinire a unor reguli puse inainte, in practicarea unor nevointe spectaculoase, ci in umilinta inimii. 
 
Sunt oameni pe care nevointele ii aduc la umilinta inimii, dar sunt si cei care, din cauza ca fac ceva mai mult decat altii, se inalta. Dar Dumnezeu ii iubeste si pe acestia, si, de aceea, le infrumuseteaza lupta. Dumnezeu isi retrage harul Sau pentru putin si ei cad in pacate mai mari sau mai mici, in dependenta de gradul de mandrie care i-a cuprins.

Sfantul Ignatie Briancianinov zice ca Dumnezeu ne abandoneaza in aceste pacate nu numai pentru a ne smeri, dar si pentru a ne imbogati in experienta duhovniceasca. 
Cineva care a facut intotdeauna toate „ca la carte” nu va putea fi niciodata de folos unui frate cazut, pentru ca nu-l va intelege. 
Sfantul Ignatie zice ca din acestia nu pot iesi duhovnici, pentru ca, chiar daca au sfintenie, nu stiu sa ofere sfaturi tamaduitoare. Asa ca Dumnezeu, Care ne stie nu numai trecutul si prezentul, ci si viitorul, stie si pe cei care ne vor iesi in cale de-a lungul vietii, si ne sloboade pacatele lor sau cel putin „chipul pacatelor” lor – ca sa-mi ingadui o sintagma perso-nala -, ca sa-i putem odihni, la nevoie, pe umarul nostru ranit, dar incercat si intarit.

Desigur, Sfantul Ignatie face mai mult referire la pacatele mai putin grave, cum ar fi lenea, toropeala, imbuibarea, mania. Mai putin grave in sensul ca repede vin si repede se duc, nimeni nu se poate pazi de ele, daca nu-l ajuta harul. Aceasta nu intra in contradictie cu zicerea Parintilor precum ca Dumnezeu nu sloboade nimanui ispite peste putere si ca, daca cineva a cazut intr-un pacat mare, a facut-o prin libera alegere. Nu. Pur si simplu, uneori, anume caderea in acest pacat mare a fost slobozita prin pronie Dumnezeiasca, deoarece nevoitorul a fost atat de puternic, incat a putut sa o depaseasca. Multi nu sunt lasati sa cada pentru ca nu ar mai gasi putere si vointa sa se intoarca inapoi. Pentru toate este o lucrare a lui Dumnezeu, important este numai ca noi, fie ca ne accidentam, fie ca ne mentinem intr-un oarecare echilibru, sa-L ravnim pe Dumnezeu, sa ne smuncim spre El. 
 
Si El ne va primi.

Proloagele noastre sunt pline de caderi dintre cele mai grozave, dar care s-au facut prilej de intoarcere la Dumnezeu. Daca-ti aduci aminte de taranul care, lucrand la tarina, a vazut o femeie gravida si, vrand sa vada cum sta pruncul intrinsa, a taiat-o. Cand si-a revenit, s-a ingrozit de ce facuse si a fugit la Parintii din pustia din apropiere sa-i intrebe daca mai este scapare pentru dansul. Asa a ajuns calugar, desi pana la savarsirea crimei, marturisise el insusi, nu a rostit nici o rugaciune catre Dumnezeu. Pe urma, pentru rugaciunile lui, Dumnezeu a descoperit ca a iertat si pacatele femeii.
Din cat cunosc eu Vietile Sfintilor si Patericele, cam trei sferturi din Sfintii pe care ii lauda Biserica s-au „impacat cu Dumnezeu”, cum zice Apostolul Pavel, dupa ce au savarsit pacate grozave. 

Desigur, exista si ispita in care cad multi, ca se arunca singuri in pacate mari, cu gandul ca pe urma se vor face sfinti. Exista o gramada de secte pseudocrestine care sustin acest lucru, ce-i drept, prima conditie o indeplinesc bine, adica pacatele, mai slabut insa cu sfintenia.
 Cei care reusesc sa iasa din pacate mari n-ar fi mai laudati decat cei statornici, daca a iesi din ele n-ar fi mai greu decat a sta intr-un echilibru caldut. Cum dar sa crezi ca vei reusi sa iesi din pacatele mari, pe care iti propui sa le faci, daca tu nici din acestea pe care le ai nu poti iesi? 
Problema este ca pentru noi, crestinii, alta parte este numai iadul. Noi, sau ramanem pe covorul de lupta, care, zice Dostoievski, este inima omului, si luptam sau suntem aruncati „in intunericul cel mai dinafara”. Aparent, orice iesire din covor pe care o suferim acum ne pare neinsemnata, ea insa va fi fatala in lupta finala. Desi noi acum suntem la antrenamente, totusi, trebuie sa ne luptam de-adevaratelea, sa nu ne desconsideram adsersarul. 
 
Cred ca ai vazut vreodata o competitie de sumo. 
Regulile acestei lupte sunt foarte simple, pur si simplu trebuie sa-ti impingi adversarul afara de pe covor. Astazi, insa, aceasta lupta traditionala japoneza este doar o imitatie a ceea ce a fost ea initial. In vechime, aceasta lupta era un echivalent al luptelor de gladiatori la romani. Cercul in care se luptau era inconjurat de sulite ascutite de bambus. Asa ca, cel care era impins afara din cerc, cadea in aceste tepuse. De aceea, sumoistii si pana azi sunt atat de grasani. Acesti luptatori erau ingrasati special in scopul de a oferi o priveliste cat mai sangeroasa, deoarece un corp mare are mai mult sange decat unul mic.
Noi insa n-ar trebui sa ne lasam ingrasati pentru a ne face priveliste ingerilor si oamenilor in ziua judecatii. Gandeste-te numai ca de fiecare data cand vezi la televizor un sumoist impins afara din covor, el, de fapt, a murit. Asa ar trebui sa ne vedem si pe noi la fiecare infrangere. 
Sa vedem si sa traim mortile acestea, pentru ca, stim noi bine, din fiecare moarte ne inviaza Hristos.
 Asa ne incredintam de neputinciosia mortii si de atotputernicia Invierii. 
Noi avem nevoie de aceasta incredintare, noi nu putem trai fara inviere. Dar ce fel de inviere fara moarte? De aceea, Hristos ne lasa aceste morti provizorii, caderile noastre, ca sa nu ne despartim nici o clipa de bucuria invierii. 

De fapt, noi nu facem decat sa inviem neincetat, sa inviem cu disperare si nesabuinta, sa ne desprindem, cu fiecare smuncitura din mlastina pacatelor si a gresalelor noastre, pentru smuncitura finala, prin care vom trece pentru totdeauna de la lupta la odihna, de la infrangere la biruinta, de la moarte la viata. 
 
Pr Savatie Bastovoi
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments