Trupeşte, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învăţat şi ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinţii care ne-au născut. Şi, în orice fel s-ar fi purtat ei faţă de noi, sufletele noastre le vor fi până-n mormânt recunoscătoare.
Avem această datorie înscrisă de Dumnezeu în sufletele noastre. Şi nimeni nu poate să şteargă aceste imagini scumpe pentru noi.
[Şi] când ajung bătrâni şi împovăraţi, aceste două capete care au străjuit lângă leagănul nostru trebuie să fie pentru noi cele mai scumpe feţe de pe pământ.
Şi sunt! Şi nici mormintele lor să nu le uităm. Chiar dacă nu toţi şi chiar dacă nu totdeauna am fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu ceea ce ar fi trebuit să primim de la aceste două fiinţe ca şi care altele pe pământ, pentru noi, nu mai sunt.
Noi totdeauna le vom fi recunoscători, pentru că Tatăl nostru cel din cer, Mântuitorul nostru Preaiubit, în Sfântul Său Cuvânt, ne-a scris cu litere de foc pe sufletele noastre şi pe cerul nostru datoria aceasta: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să fii fericit şi să trăieşti multe zile pe pământ”.
Porunca aceasta rămâne pentru noi o poruncă veşnică. Şi, chiar dacă s-ar întâmpla – cum sunt destule cazuri – când copiii n-au putut să vadă în casa lor şi-n familia lor, cu adevărat, astfel de feţe scumpe, dacă ei L-au cunoscut pe Dumnezeu, din dragostea de Dumnezeu, îi vor iubi până la sfârşit pe acei faţă de care sunt datori.
