Dar de ce suntem datori sa iertam?6 min de citit

Sfinţii Părinţi ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubească. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim împăcaţi cu semenii noştri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai în buna înţelegere și cu semenii și cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolaţi în societate. Avem nevoie unul de altul.
Aşa cum fraţii dintr-o familie, funcţionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o secţie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu alţii, în diferite momente din viaţa lor, aşa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, închipuiţi-vă, insa, ca toţi aceştia, pe care i-am numit fraţi, funcţionari ori muncitori, ar fi certaţi intre ei, pentru ca din diferite motive şi-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semănat vrajba și ura. 

 

Fiind certaţi, toţi tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta în gând. Clocotesc de manie. Iar din când în când răbufnesc certuri, insulte, ameninţări și chiar bătăi pana la sânge și pana la crima. 
 
O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare: o viaţă de chin, o viaţă de iad.
 
 Sunt familii în care sotii se urăsc și nu vorbesc intre ei cu săptămânile. Sunt fraţi ori rude care au fost în bune relaţii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat și, în loc sa se împace cat mai repede, au tăcut și unii și alţii și supărarea și duşmănia s-a adâncit și s-a învechit și le vine foarte greu sa se mai împace.
Sunt vecini certaţi intre ei, care nu vorbesc unii cu alţii zeci de ani, iar când se întâlnesc fara voia lor, nu stiu încotro sa se uite ca sa nu se vadă unii pe alţii. Ma întreb: asemenea oameni, care de obicei sunt creştini și au nevoie și de Dumnezeu, cum pot sa se roage și cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?
Omeneşte vorbind, mai uşor este sa te răzbuni și sa loveşti, decât sa te stăpâneşti și sa ierţi. Dar a te răzbuna și a lovi dovedeşte slăbiciune și neputinţa de a-ţi stăpâni instinctele josnice ale firii omeneşti.
A te stăpâni și a ierta este o dovada de mărinimie sufletească și o dovada ca în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul păcii. Cine se poate stăpâni la vreme, nu raspunde cu rău la rău și uita jignirea, a smuls din rădăcina orice urma de vrajba și răutate. Pentru ca cel iertat, în fond, se simte umilit și ruşinat și nu mai îndrăzneşte sa mai spună cuvinte grele ori sa mai urască. 
Sunt insa cazuri când dintre doi împricinaţi deopotrivă de vinovaţi unul fata de altul, la un moment dat unul se umileşte și cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa audă de iertare.
Ce se poate face într-o asemenea împrejurare? În loc sa răspund direct, am sa va citesc mai întâi o întâmplare petrecuta în vechime la o mănăstire din Egipt, întâmplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.
Iată ce se spune în aceasta carte: ca un frate oarecare avea scârba asupra altui frate. Adică erau certaţi unul cu altul, dar acel frate, vrând să-şi ceara iertare, s-a dus sa se împace cu dansul. 
 
Deci, bătând el în usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă și să-l primească. 
Iar el, când a văzut ca nu-i deschide, s-a mâhnit și mai mult și, mergând la un bătrân, i-a spus ce a păţit, cum s-a dus să-şi ceara iertare și sa se împace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. 
Iar bătrânul i-a zis: “Caută, fiule, şi-ţi ia seama ca poate ai vreun gând în inima ta, cum ca tu nu eşti cu nimic vinovat și nu i-ai făcut nici un rău, ci el ţi-a făcut rău și numai el este vinovat. Și aşa pe tine te îndreptăţeşti, iar pe el îl învinovăţeşti. Daca este aşa, sa ştii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu îndemnare să-ţi deschidă și sa te primească, pentru ca nu mergi la dansul cu adevăr de pocăinţă, ci cu făţărnicie. Ci, mergi și pune în inima ta cum ca nu numai el a greşit, ci și tu eşti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l învinovăţeşti. Și aşa Dumnezeu ii va da lui îndemnare și umilinţă și se va smeri și se va împăca cu tine.”
Auzind acestea, fratele s-a umilit în inima lui și, făgăduind ca va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi cu smerenie la acel frate care era supărat pe el, sa se roage să-l ierte. Bătând la usa chiliei, îndată a auzit acela și i-a deschis lui și mai înainte de a se închina el și a-şi cere iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: “iartă-mă, frate, ca te-am supărat pe tine”.
 Și aşa, cu dragoste și din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie intre dânşii.

 

Prin aceasta istorisire simplă, suntem îndemnaţi ca, dacă cineva dintre noi are un asemenea duşman, care nu vrea să-l ierte, sa facă aşa cum a făcut acel frate, care a urmat sfatul bătrânului. Adică, sa nu învinuim numai pe acela pe care îl numim duşman, ci sa ne căutăm și partea noastră de vina. Și, daca suntem cinstiţi cu noi înşine, ne vom aduce aminte ca și noi i-am făcut vreun rău și noi l-am jignit sau l-am vorbit de rău către alţii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el îl tine minte. Aşa ne sfătuiesc și Părinţii cei sfinţi, ca în toate faptele noastre “sa ne smerim și noi, defăimându-ne și ocărându-ne pe noi înşine și descoperind și vădind înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, nu ale fratelui nostru”.
 
 Făcând aşa vom dobândi o deosebita pace în noi înşine. Și mai spun bătrânii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se împace cu semenul sau, unul ca acela va fi părăsit de ajutorul și de darul lui Dumnezeu.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments