Să-nvăţăm dar să nu „otrăvim“ icoana aşteptării.6 min read

Evanghelia acestei Duminici face corp comun cu întreg capitolul 6 al Evangheliei după Matei, capitol drag inimii creştinului – indiferent de confesiune –, căci află cum trebuie (şi Cui!) să se roage, cât de importantă este milostenia, care este fondul postirii şi cum iertarea – dar al Rusaliilor – trebuie să locuiască în inima omului. 
Verse­tele pe care le-am ascultat astăzi în bisericile noastre ridică însă o altă problemă de viaţă şi de moarte în viaţa creştinului: raportul între grija de a fi cu Hristos şi grija de a supravieţui într-o lume a econo­micului, a materialului… Spusele Mântuitorului vin să întă­rească în noi convingerea că viaţa în Hristos – ce se va numi „creştinism“ – nu este o religie a consolării, a aproximaţiei, a negocierii continue, ca de târgoveţ – „mai pun eu, mai dai Tu, Doamne…“. 

 

Ci e o desfăşurare aspră, uneori dure­roasă, în care trebuie să ne amintim mereu că suntem mai de preţ decât păsările cerului (Mt 6, 26), sau decât crinii pământului (Mt 6, 29), decât iarba câmpului, numai bună de aruncat focului (Mt 6, 30), că Dumnezeu, pe noi, „oamenii“, ne-a iubit, dacă nu mai mult, măcar altfel decât întreaga Sa Creaţie…
Spuneam că Duhul Sfânt este Cel Care luminează tâlcuirea Evangheliei acesteia, căci pogorârea Sa a restabilit – pe de o parte – unitatea între Creator şi creatură, dar şi aceea între creaturile raţionale, care, „pier­zându-şi raţionalitatea prin păcat“ se rupseseră de la o gândire „cu Dumnezeu“ asupra lumii. 
Căci Taina Bisericii ţine într-însa Taina Întrupării Mântuitorului. Întrupare care a redat trupului omenesc nobleţea dumnezeiască dintru început, care a readus aminte oamenilor că nu sunt numai trupuri, ci şi suflete vrednice de veşnicie. Iar Hristos, ne-o arată Duhul Sfânt, a venit să restabilească trupul şi sufletul în întregime, nu omul doar pe jumătate –, fie trup, fie suflet. 
De aceea, Hristos, în Evanghelia aceasta şi mereu, vine să ne îndemne la căutarea lucrurilor esenţiale pentru mântuire, vine să ne vindece nu doar neputinţa în care am căzut, ci şi deznădejdea care cuprinde pe omul trupesc dinaintea obstacolelor materiale care par că-i accidentează devenirea. 
Porneşte de la „sminteala ochiului“ (Mt 6, 22-23), adică de la păcat, pentru că El ştie că păcatul e poarta prin care diavolul intră-n casa sufletului, e fisura prin care duşmanul aruncă săgeata deznădejdii în „platoşa credinţei“, rănind de moarte. 
Cum vindecă El deznădejdea noastră? Spunea unul din tinerii trăitori ai Ortodoxiei: „Noi am descoperit păcatul nostru abia acum, pentru că abia acum l-am săvârşit, dar Domnul îl ştia înainte de a face lumea. Ştia, şi totuşi ne-a făcut; ştia, şi totuşi ne-a dăruit Botezul, ne-a dăruit Trupul şi Sângele Său de atâtea ori, fără ranchiună, fără pomenire de rău“ (Savatie Baştovoi, „Dragostea care sminteşte“, Ed. Marineasa, 2003, p. 132).
Să ne aducem aminte că Evanghelia aceasta, odinioară, în vârsta dintâi a Bisericii, era citită îndată după Botezul unora dintre creştinii comunităţii. 
Vă daţi seama la ce haină făcea aluzie exegeza că-i mai de preţ decât a crinului? Desigur, la haina Botezului! La ce mâncare (Mt 6, 25) şi la care anume băutură? 
Desigur, la Trupul şi Sângele Său! Haină, hrană şi băutură pe care Hristos le prezintă ca fiind, mai presus de toate, darul lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia din noi. 
Cu o condiţie fundamentală, pe care ritualul Botezului până astăzi o pune în valoare, condiţie pe care creştinii proaspăt botezaţi şi comunitatea lor numai ce o auziseră: „Te lepezi de satana, şi de toată lucrarea lui şi de toţi slujitorii lui…“. O condiţie care, în plan practic, corespunde versetului Evangheliei de azi: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona“ (6, 24b). 
Aici este punctul din care nu mai avem a accepta compromisul. Căci, neputând sluji amândurora, în noi se naşte ura sau dispreţul, roadele unei încercări debile: de a pune pe acelaşi tron de stăpân pe Dumnezeu cu diavolul. Ura de Dumnezeu, care naşte iubirea de sine şi de toate ale trupului, căci nimic nu pare mai vizibil al nostru decât trupul. Dispreţul de Dumnezeu, care duce la preţuirea cu orice preţ a orice altceva decât Dumnezeu. Preţul prea mare pe care unii-l pun pe false tronuri de stăpâni, pe nenorocite averi omeneşti, pe aiuristice cariere, consumatoare de orgolii şi nebunii…, toate semne ale nenorocitei însăilări a valorilor între care trăim.
O, măcar de-am ţine cont de ceea ce Dumnezeu ne învaţă prin Evanghelia Sa: „ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“ (Mt 6, 33)! 
Ce ne spune, altfel? Că faptele pe care le săvârşim n-au voie să necinstească pe Dumnezeu şi nici Biserica, unite în veac în legătura dragostei, legătură de la inimă de Dumnezeu la inima noastră (adică şi a ta, şi a mea…). 
Sau, cum spune acelaşi Savatie Baştovoi, citat ceva mai sus, „acolo unde inima omului s-a unit cu Dumnezeu, acolo se păstrează Biserica, pentru că în inima aceea este cuprinsă toată umanitatea, căci nimeni nu se va putea uni cu Dumnezeu până când nu va lua cu sine toată omenirea, toată durerea omenirii, căci aceasta este dragostea şi numai în dragoste ne unim cu Dumnezeu şi în dragoste fiinţăm şi nimic din ceea ce nu se face din dragoste nu va rămâne. Taina Bisericii este taina dragostei, iar taina dragostei este Taina Bisericii. Aceasta nu este nimic mai mult decât ceea ce este omul, decât ceea ce ar trebui să fie omul…“ (op. cit., p. 85).
Iată de ce Evanghelia aceasta – numită şi „despre grijile vieţii“ – ne învaţă că soluţia zbaterilor noastre este dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă, şi noi reuşim, atât cât lucrăm pentru aceasta, s-o dăruim celorlalţi. Dragostea ce ne înveşmântă, dragostea ce ne hrăneşte, dragostea ce ne vindecă setea. Înveşnicindu-ne.
Duhul Sfânt, între Persoanele Sfintei Treimi, este „cea mai ascunsă dintre Ele“, ascunsă în spatele darurilor pe care le risipeşte Dumnezeu între noi. Hristos Domnul ştia aceasta! Ştia că Pogorârea Duhului Sfânt va aduce izvor de daruri noi între oameni, de dragul lor. Şi că atâta vreme cât vor persista în nădejde, credinţă şi dragoste vor spori. De-aceea, zice – verset ce lipseşte Evangheliei, dar e „lipit“ de ea: „Nu purtaţi deci grija zilei de mâine; căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. I-ajunge zilei răutatea ei!“ (Mt 6, 34).
Să-nvăţăm dar să nu „otrăvim“ icoana aşteptării. Ştiind că Vistierul Bunătăţilor pretutindenea este şi pe toate le plineşte.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments