„…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).5 min read

       Orice rugăciune împlinită spre noi din partea Domnului, trebuie neapărat să fie urmată de o mulţumire recunoscătoare din partea noastră spre El. Ce sfântă este totuşi şi ce duioasă dorinţa Domnului după mulţumire din partea noastră! Cuvântul Lui parcă ne roagă: „…şi fiţi recunoscători!” (Col 3, 15).
Când din cei zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să mulţumească, Mântuitorul Bun S-a întrebat cu tristeţe: „…De ce numai străinul acesta s-a întors să mulţumească lui Dumnezeu?” (Lc 17,18). Abia al zecelea şi-a adus aminte de prima datorie care este a fiecăruia dintre noi! Dar oare acum al câtelea se mai află un recunoscător pentru câte binefaceri primim?

 

„…Nu uita nici una din binefacerile Domnului” este una dintre cele mai duioase şi mai triste porunci ale Cuvântului Sfânt (Ps 103, 2). Duioasă, pentru că vorbeşte despre cea mai dulce datorie a noastră. Şi tristă, pentru că o împlinim atât de puţini şi atât de puţin…
Cât de minunat este când rugăciunile noastre de cerere sunt urmate în aceeaşi măsură de rugăciunile noastre de mulţumire! Nimic nu poate echilibra mai frumos relaţiile de dare şi de primire, de binefacere şi de recunoştinţă, de adus şi de dus – dintre noi şi Dumnezeu – ca rugăciunile noastre de mulţumire.
Dacă ne-am unit soarta noastră cu a lui Hristos şi cu a Evangheliei Sale, – nici noi nu putem avea parte în lumea aceasta de o altfel de soartă de cum a fost a Lui… Dar dacă am înţeles cu adevărat voia şi lucrarea cea nespus de înţeleaptă a lui Dumnezeu, Îi vom mulţumi totdeauna Lui pentru toate lucrurile (Ef 5, 20). Nu numai pentru că aceasta este voia Lui cu privire la noi, ci şi pentru că tocmai acestea sunt spre cel mai mare bine al nostru (Rom 8, 28).
Diavolul, pentru că nu poate lovi direct în Dumnezeu, va lovi totdeauna în cei pe care Hristos îi iubeşte cel mai mult, – tocmai pentru că şi ei Îl iubesc pe El la fel. Dar, în loviturile îngăduite de Domnul să le sufere ei, Dumnezeu le dă o nespus mai mare mulţumire, tocmai pentru că au fost învredniciţi să sufere din pricina Lui (Fapte 5, 41; Rom 5, 3).
Cei mai scumpi înaintea Domnului vor fi loviţi de vrăjmaşul lui Hristos totdeauna cel dintâi. Pentru

că satana ştie cuvântul cel mai dureros al Domnului, care zice: „…cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Lui” (Zah 2, 8). Şi cine sunt mai scumpi înaintea lui Dumnezeu ca acei care Îi cântă Lui mai inspirat?

Nu vă plângeţi niciodată când aveţi parte de vreo suferinţă, fie din partea lui Dumnezeu, fie din a oamenilor; nu vă daţi seama câte adevăruri află omul în şcoala suferinţei! Ce află omul acolo nu mai află niciodată şi nicăieri în altă parte.
 
 Dacă veţi cerceta viaţa oricăror oameni de sfinţenie ori de geniu, veţi vedea de câtă suferinţă au avut parte în viaţa lor. Cu toate acestea sau poate tocmai pentru această muncă, de ce înaltă frumuseţe au avut parte! Suferinţa le-a perfecţionat într-atâta fiinţa şi le-a ţinut-o în aşa apropiere de Dumnezeu, încât au devenit aproape nepământeşti. Ori de câte ori ne atingem de ei simţim şi noi asta, cum spune Cuvântul Sfânt (I Cor 3, 10).
Trebuie să ne rugăm mult Duhului Sfânt să ne dea harul priceperii de a discerne adevărul cel de aur din multele adevăruri de paie. Şi să-I mulţumim nu numai pentru că ni l-a dat, ci şi pentru că l-am primit. Nu numai pentru că ni l-a lăsat, ci şi pentru că l-am aflat. Nu numai pentru că l-am dobândit, ci şi pentru că l-am păstrat.
Totuşi, dacă trebuie să greşim în ceva, mai bine să greşim făcând prea mult pentru Domnul – decât făcând prea puţin. Dacă este ceva ce am spus prea mult, – cei care se mulţumesc cu puţin pot să arunce restul… Dacă spunem zece mii de cuvinte, – cei ce sunt mulţumiţi cu cinci pot să uite restul. De aruncat, putem arunca oricând. De aflat, nu aflăm chiar oricând. Mai bine să ai din ce alege decât să n-ai!
 
O rugăciune atunci este desăvârşită când în toate privinţele este plăcută lui Dumnezeu: nu numai în cuvintele ei sau în miezul ei duhovnicesc, – ci chiar şi în înfăţişarea noastră din afară, – în orice loc ne-am ruga.
Mulţi nu iau prea cu grijă seama la înfăţişarea şi la poziţia lor trupească în timpul rugăciunii, spunând că starea lăuntrică este totul. Nu-i chiar aşa! Este foarte însemnat lucru şi cum suntem îmbrăcaţi, şi cum stăm aşezaţi în timpul cel sfânt al rugăciunii, când ne înfăţişăm chiar înaintea lui Dumnezeu, nu numai sufleteşte, ci chiar şi trupeşte.
Actul rugăciunii, ca şi actul creaţiei, trebuie să fie de acelaşi nivel sfânt. Când cerem ceva lui Dumnezeu – sau primim ceva de la El –, s-o facem aşa încât fie că ne dă El nouă, fie că Îi dăm noi Lui, să fie totul de acelaşi preţ divin.
Adevăraţii oameni ai rugăciunii au fost totdeauna şi oameni ai mulţumirii. Recunoştinţa este una dintre cele mai frumoase, mai înalte şi mai cereşti virtuţi. Şi poate cea mai rară pe lumea asta. Doamne Dumnezeul Binefacerilor, fă-ne s-o avem totdeauna aşa în viaţa noastră! 
Amin.

 

Traian Dorz -fragment din cartea” Întâi să fim”
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments