Fiul risipitor7 min de citit

O pildă evanghelică de mare importanţă pentru orice părinte este pilda fiului risipitor. Nici un părinte nu îşi doreşte să aibă parte de tristeţea tatălui din parabolă, care şi-a văzut fiul plecând departe de casă. Şi totuşi, în vremurile noastre, în care păcatul s-a extins mai mult ca niciodată, tot mai mulţi tineri merg pe calea fiului risipitor. Trăim parcă „vremurile fiilor risipitori“.

Un părinte devine foarte greu conştient de alunecarea fiului său. Foarte greu un părinte înfruntă adevărul. Tendinţa este de a privi numai superficial căderile copiilor. De aceea numai pentru puţini părinţi pilda fiului risipitor îşi descoperă adâncurile. Părinţii văd de obicei că au fii risipitori numai în momentul în care află de nişte păcate care li se par mari (cum ar fi beţia sau desfrânarea).
Dar un tânăr devine fiu risipitor mai ales în momentul în care s-a rupt de Dumnezeu şi de Biserică. În momentul în care L-a alungat pe Dumnezeu din viaţa lui. Când a început să considere că tot ce ţine de religie e o poveste frumoasă, dar neadevărată.

Ceea ce îi împiedică pe părinţi să fie obiectivi este propriul lor trecut, pe care nu l-au reconsiderat, de care nu s-au pocăit îndeajuns, de care sunt încă ataşaţi. Cei care s-au pocăit numai superficial văd în fiii lor oglinda propriei lor vieţi şi se gândesc că, aşa cum ei înşişi s-au ridicat din păcate, aşa se vor ridica şi copiii lor.

Sunt cel puţin două greşeli în acest raţionament: prima este compararea celor două vieţi, fără să se ţină seama de mediile în care s-au manifestat. Una era să cazi în desfrânare acum 50-60 de ani, când desfrânarea era considerată o mare patimă de către societate, care avea nişte reguli de comportare şi de vieţuire mai sănătoase. Şi alta este să cazi azi, când căderea nu mai este considerată cădere, când din ce în ce mai mulţi părinţi sunt de acord cu faptul că e bine ca tinerii să înceapă viaţa sexuală înainte de nuntă. Azi, când sunt puse în multe locuri reclame pentru mijloace anticoncepţionale, când mass-media este saturată de informaţii privitoare la sexualitatea cea mai vulgară.

E adevărat că şi prin anii ’60–’70 au existat mişcări gen hippy, pentru care erau reprezentative sexul „liber“, consumul de droguri, ruperea de tradiţii. Dar astfel de mişcări s-au lovit de o puternică rezistenţă din partea societăţii, care le-a tratat ca pe nişte periculoşi viruşi. Dacă mişcarea hippy ar fi apărut în zilele noastre, campania de promovare ar fi fost mult mai intensă, ar fi fost mult mai greu de stăvilit. Ba mai mult chiar, mişcarea hippy ar fi fost lăudată şi apreciată ca mişcare ce exprimă cel mai bine aspiraţiile tinerilor contemporani.

A doua greşeală a raţionamentului de mai sus este confundarea unor situaţii asemănătoare. Încerc o lămurire matematică: dacă acum treizeci de ani dintr-o sută de tineri care nu credeau în Dumnezeu, deşi părinţii lor erau credincioşi, un număr de cinci s-au întors la Biserică, înseamnă că
din douăzeci de tineri doar unul s-a întors (şi proporţia reală este mult mai mică). Fiecare dintre părinţii celor o sută de copii şi-a dorit întoarcerea copiilor săi. Dar numai părinţii celor cinci copii s-au bucurat de aceasta.

Ar fi de dorit ca părinţii care se gândesc că, după ce se vor întina prin diferite patimi, copiii lor se vor întoarce oricum la Dumnezeu să reflecteze la proporţia de mai sus. Nu e de-ajuns să ne bazăm pe şansa ca fiii risipitori să se întoarcă. Trebuie să le ieşim în întâmpinare.
Pentru părinţii care au impresia unei foarte puternice apropieri a tinerilor de vieţuirea creştină este potrivit îndemnul de a merge la orice liceu şi de a întreba câţi tineri merg duminica la biserică. Răspunsul este: foarte puţini. Deşi în zilele noastre credinţa creştină nu mai este prigonită de stat, şi tinerii ar putea umple bisericile, prea puţini dintre ei sunt cu adevărat deschişi pentru o viaţă duhovnicească.

Unii părinţi consideră că pentru îndreptarea copiilor sunt de ajuns rugăciunile, şi chiar şi acele rugăciuni le fac în grabă şi fără zdrobire de inimă.
Dar mesajul Bisericii nu ajunge la copii numai pentru rugăciunile părinţilor. Mântuitorul Hristos nu S-a mulţumit să Se roage Părintelui Ceresc pentru păcătoşi, ci a venit în mijlocul lor şi le-a vorbit. Şi cuvintele Sale pline de putere i-au întors pe mulţi. Părinţii trebuie şi să se roage, dar şi să îi sfătuiască cu înţelepciune şi fermitate pe copii.

În zilele noastre, mentalitatea tinerilor este foarte diferită faţă de cea a tinerilor din secolele
trecute. Îi poţi ameninţa cu chinurile iadului, cu osânda veşnică, aceasta nu-i sperie şi nu-i pune pe gânduri decât pe puţini.
Tinerii nu trebuie înfricoşaţi cu astfel de imagini, ci dimpotrivă. Să li se vorbească despre frumuseţile credinţei, despre cum poate Dumnezeu să schimbe şi să împlinească viaţa unui om.

Cum fiul risipitor din parabolă şi-a adus aminte de bunătăţile din casa tatălui său, aşa şi tinerii noştri, când vor înţelege că nu pot găsi în altă parte bunătăţi ca acelea pe care le dă Dumnezeu, vor avea de ce să se întoarcă la Biserică.

Şi aşa cum tatăl din parabolă, înainte să îl primească pe fiul său cu braţele deschise, l-a aşteptat cu inima strânsă, aşa trebuie să aştepte orice părinte al cărui fiu sau fiică a luat-o pe calea păcatului. Nu trebuie să existe nici un păcat care să depăşească dragostea părinţilor. Nici curvia, nici beţia, nici crima, nici consumul de droguri, nici chiar păcatele împotriva firii, din ce în ce mai răspândite în zilele noastre.

Dar pe cât de mare trebuie să fie înţelegerea, pe atât de pricepută trebuie să fie mustrarea. Pentru că scopul mustrării nu este ca părintele să-şi facă datoria de a mustra, ci ca cel mustrat să-şi vină în fire. Să nu ne fie teamă să privim adevărul în faţă: dacă tinerii nu se întorc din calea păcatului, îşi pot pierde mântuirea: ei merg spre iad.

Dacă părinţii au ştiut să mustre, dacă au ştiut să sfătuiască, poate că peste ani şi ani, poate chiar când foştii copii vor fi pe patul de moarte se vor pocăi de păcatele lor. Şi, chiar şi atunci, în ultimul ceas, Dumnezeu îi va primi.

Lupta pentru întoarcerea copiilor este mare, pentru că păcatele care îi ispitesc îl au în spate pe necuratul diavol. Mare este însă bucuria unui părinte care şi-a întors fiul de pe calea pierzării, câştigându-l pentru Împărăţia cerurilor.

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă (Luca 15, 7).

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments