Atunci, cine poate să se mântuiască?4 min read

(Duminica a 30-a după Rusalii – Luca 18, 18-27)
 Întotdeauna m-am gândit că un răspuns bun se naşte dintr-o întrebare sănătoasă, fără sămânţă de ispitire. Plină de dorinţa cunoaşterii, în sensul adânc pe care Hristos l-a dat acesteia: „Să Te cunoască pe Tine (Tată), Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis Tu…“ (In 17, 3). Or, cel puţin în Duminica aceasta, ochii noştri nu trebuie să privească la alta decât la adânca pedagogie a Mântui­torului, Care foloseşte prilejul de a afirma Legea lui Moise (Lc 18, 20), ba chiar de a pune în faţa noastră pe unul care, cu osârdie, din vreme de tinereţe (adică din timpul cel mai greu de pus limitării vieţii), a împlinit norma. Că nu-i în stare să facă pasul mai departe, nu-l lipseşte pe acela de meritele unui model. Teribilul adaos al Evangheliei „vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea comoară în ceruri“ cu deplina chemare: „apoi, vino, şi urmează Mie“ (Lc 18, 22) sună greu şi pentru noi, cei care nici măcar ale legii nu le-am plinit sau, dacă am făcut-o, puţini am făcut din tinereţile noastre.
 Este încă una din chemările acelea prin care Hristos te obligă să vezi că nu există întuneric şi lumină, viaţă şi moarte, bine şi rău, nuanţările fiind, cel puţin moral, periculoase. Nu-i vorba aici de maniheism moral, adică nu există decât alb şi negru, ci de o urgenţă pe care, nu de puţine ori, o uităm: acel „întâi să fim şi apoi să facem“ al fratelui Traian Dorz, care până azi pune pe gânduri. Omul din Evanghelia de astăzi n-avea, cum zice românul, „stofă“ de Apostol. Moralitatea lui nu-i dădea şi nebunia de a împlini mai „multul“ cerut de Hristos, mai „înaltul“ sau, altfel spus, pe el nu  l-ar fi cucerit nebunia Crucii. Un soi de Iuda? Probabil. Şi pe acela îl putem bănui acceptabil din punct de vedere al Legii – Hristos nu alege elemente de „sminteală“ în apostolat – dar când trebuie să crească, floare de seră fiind, nu suferă lucirea Soarelui-Hristos…

Ba că grea treabă a propus Hristos ne arată şi reacţia Apos­tolilor şi a celorlalţi împreună cu ei. Căci dacă greu va fi bogatului – chiar aşa, aproape virtuos – să se mântuiască, cum va fi şi pentru mine posibilă mântuirea? 
Două lucruri mi-au rămas pe inimă cuprinse la această Evanghelie. Unul, pe care personal l-am citit la părintele Teofil Pârăianu: un vultur, a cărui gheară e prinsă în cursă face din vultur „un vultur prins în cursă“, şi nu unul gata de zbor. Celălalt l-am aflat recitind Patericul (în traducerea excelentă a lui Cristian Bădiliţă, Polirom, 2003) la avva Antonie stând scris (19): „Câţiva fraţi s-au dus la avva Antonie şi îi zic: Spune-ne un cuvânt cum să ne mântuim. Bătrânul le zice: Aţi ascultat Scriptura, vă ajunge! Ei au zis: Dar vrem să ascultăm şi de la tine, părinte! Atunci, bătrânul le-a zis: Spune Evanghelia: «Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt» (Mt 5, 39). Ei răspund: Nu putem să facem aceasta. Bătrânul zice: Dacă nu puteţi întoarce şi celălalt obraz, măcar suportaţi prima lovitură. Ei răspund: Nici asta nu putem. Bătrânul: Dacă nu puteţi asta, măcar nu daţi înapoi ce aţi primit. Ei răspund: Nici asta nu putem. Atunci bătrânul spune ucenicului său: Pregăteşte-le un pic de fiertură, căci sunt slăbiţi. Dacă asta nu puteţi şi aceea nu doriţi, ce să fac pentru voi? E nevoie de rugăciune“ (ed. cit, pg. 48).

În esenţă, Hristos este excelent tâlcuit prin cele două zise: omului, oricât de măreţ pare că este, îi este suficientă „o gheară în cursă“ (un păcat, o ezitare în Hristos), ca din stăpân al înălţimilor cu Hristos să fie biet „vultur prins“.
Pe de altă parte, Sfântul Antonie ne arată că „a fi cu putinţă la Dumnezeu“ înseamnă a ne încredinţa – şi prin supunere – Lui, Celui Ce toate le ţine.
Par ironii amândouă zisele. Mai ales cea  de-a doua chiar este ironie. La adresa acelora care, cerând să cunoască tot mai mult, cât mai mult, uită că, în esenţă, singura cunoaştere autentică este aceea pe care Domnul a făcut-o cunoscută prin Evanghelia Sa (In 17, 3).

Iar începutul cunoştinţei este smerita cugetare, după cum tot avva Antonie zice: „Am văzut toate mrejele duşmanului întinse pe pământ şi, suspinând, m-am întrebat: Cine, oare, ne va scăpa din ele? Şi am auzit un glas spunându-mi: Smerenia, Antonie“ (7, ed. cit. pg. 44). Căci ea, smerenia, face ca Dumnezeu să ne „vadă“ şi să intrăm în bucuria Lui.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments