Icoana însăşi este rugăciune-Duminica Ortodoxiei6 min de citit

Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe (orto+doxia) împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri şi îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic, după mulţi ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credinţe.


Biruinţa dreptei credinţe este o împlinire firească a făgăduinţei Mântuitorului că, nici porţile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică. Toate persecuţiile păgâne şi nedreptăţile ridicate împotri¬va ei de-a lungul istoriei, s-au sfărâmat şi spulberat ca valurile mării de stânca cea neclâtitâ, care este Hristos.

Pentru obştea creştină, care se nevoieşte duhovniceşte în vremea postului, biruinţa dreptei credinţe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, ştiind că, cu noi este Dumnezeu şi nimeni împotriva noastră.
Prăznuirea însă este şi mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viaţa noastră cea creştinească.

După cum teologhisesc marii Părinţi ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca să facă pe om Dumnezeu, „Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit” (Acatistul Domnului nostru lisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în numele Lui, putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (loan 1,12).

  Făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi şi înfăţişat în icoană, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de păcat al omului, ci trupul sfânt şi îndumnezeit şi nestricăcios al vieţii de după învierea cea de obşte, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfinţii, prin credinţă tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevoinţâ şi răbdare s-au ridicat, încă din această viaţă, pe cât este cu putinţă, la asemănarea cu Hristos, lăsându-ne spre pildă icoana luminoasă a omului îndumnezeit.

Icoana pictată, tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfăţişează deci, nu faţa cea obişnuită a omului, stricăcioasă şi muritoare, ci faţa cea slăvită şi veşnică; nu trupul cel pământesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de după înviere. Ea este înfăţişarea omului celui duhovnicesc, sfinţenia văzută cu ochi trupeşti.
 Şi fiindcă sfinţii, în viaţa lor pământească, erau plini de Duhul Sfânt, Harul se odihneşte şi peste icoana lor, aşa cum se odihneşte şi în sfintele lor moaşte.
Astfel, icoana este o prezenţă vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat Intru Sfinţii Săi”, după făgăduinţa Sa că este cu noi în toate zilele şi pe care o simţim prin auzirea cuvântului făgăduinţei, o gustam în Sf. Euharistie şi o venerăm în icoană.
La Acatistul Maicii Domnului auzim: „Bucură-te raza Luminii i neapuse; bucură-te raza zilei celei de taină”.
     Ca o rază de lumină din altă lume, icoana este o deschizătură in lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care făcută – lemnul şi culoarea – ci mintea trece dincolo de ea şi înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute, iar cinstirea icoanei trece la sfântul înfăţişat pe ea şi prin el la Dumnezeu.

Prin aceasta, icoana are o mare însemnătate pentru mântuii noastră. Ea este un model pentru noi, ne arată ceea ce trebuie fim şi noi, sfinţenia pe care trebuie s-o realizăm în viaţa noastră, cu ajutorul Harului Sfântului Duh. Şi nu numai model, ci şi povăţuitor duhovnicesc în viaţa creştină şi îndeosebi în viaţa cea de rugăciune; căci sfinţii din icoană, cu toate simţirile trupeşti surde mute faţă de lumea din afară, sunt întruchipări ale rugăciunii icoana însăşi este rugăciune.
Apoi, harul care sălăşluieşte în icoana nu este nelucrător; el se împărtăşeşte şi credincioşilor care închină la ele, tămăduieşte neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi acoperământ puternic împotriva bântuielilor vrăjmaşe.
In săptămâna  întâia din post şi noi ne-am luptat cu puterile vrăjmaşe, ne-am curăţit sufletul şi trupul prin pocăinţă,rugăciuni şi lacrimi şi prin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine ca să reînnoim în noi icoana omului celui duhovnicesc. In ce măsură am reuşit să facem acest lucru?

Prăznuirea sfintelor icoane ne pune în faţă modelul împlinit deja de sfinţi, ca să putem face asemănare între ceea ce suntem si ceea ce trebuie să fim. Văzând însă asemănarea noastră cu ei, suntem plecaţi spre smerenie şi îmboldiţi să tindem spre ei, să ne înmulţim ostenelile şi să ne curăţim mai cu dinadinsul in postul ce urmează şi până la sfârşitul vieţii; „să dăm sânge şi luăm duh”, cum spun Sf. Părinţi, ca să ne învrednicim de viaţa  fericită a sfinţilor.

Spre aceasta avem şi ajutoare: Harul dumnezeiesc, rugăciunile sfinţilor şi sfintele lor icoane.

Prin cinstirea şi sărutarea lor cu evlavie, ne împărtăşim şi noi de harul sfântului înfăţişat în icoană şi căpătăm putere şi întărire în lupta ce trebuie dusă mai departe.

Interesul pe care îl arată aşa de mult lumea de azi pentru icoanele vechi, are un adânc înţeles. Omul are nevoie de pilde vii de sfinţenie şi ele sunt tot mai rare.
Pe de altă parte, pictorii au pierdut meşteşugul adevăratelor icoane şi pictează oameni pământeşti şi nu sfinţi, nu oameni împliniţi după asemănarea lui Dumnezeu. Aceste zise icoane însă nu potolesc setea sufletului, aşa cum o apă pictată nu potoleşte setea cea trupească.
De aici interesul pentru adevăratele icoane, icoanele vechi, rod al evlaviei şi credinţei celor ce le-au zugrăvit şi al celor ce s-au sfinţit şi înduhovnicit cu ajutorul lor.

Pr Petroniu Tanase
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments