Zahee, grăbeşte-te17 min read

Fraţi creştini,
       Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre un om cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, iar vameşii erau un fel de perceptori. Acest Zaheu fiind mai marele lor de aceea se îmbogăţise şi de bani şi de păcate. Auzind el însă de minunile Mântuitorului pe care le făcuse şi mai ales de minunea făcută puţin mai înainte când a vindecat pe orbul din Ierihon, alergă şi el să vadă pe Acela care vindeca numai cu Cuvântul şi da iertare păcatelor. Dar fiind mic de statură nu putea să vadă pe Domnul, mai ales că era împresurat de mulţime de popor. 

 

       Atunci a alergat înainte pe drumul ce trebuia să treacă Domnul Hristos şi s-a suit într-un dud de unde putea să-L vadă când trece. Când a ajuns Domnul Hristos în dreptul dudului s-a uitat în sus şi i-a zis: „Zahee, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Iar el degrabă s-a dat jos şi L-a primit cu bucurie. 
       Iată iubiţi creştini, că Domnul nostru Iisus Hristos, a cunoscut ca un Dumnezeu ce era numele lui Zaheu; i-a cunoscut şi numele şi dorinţa cea aprinsă a inimii lui şi a văzut smerenia şi voinţa lui de a se întoarce la Dumnezeu. Dacă stăm să judecăm puţin, cât de mult s-a umilit el care era plin de bani, bogat şi onorat de lume, ne mirăm cum a putut să-şi calce mândria în picioare şi să urce ca un copil prostuţ în dud, smerindu-se înaintea lumii. Tocmai aceasta l-a adus la pocăinţă, la mântuire, căci Domnul Hristos l-a chemat pe nume şi a dorit să intre în casa lui.
       Ajungând Domnul în casa lui, mulţime de farisei ziceau: „Iată a intrat să găzduiască la un om păcătos. Dar Zaheu plin de bucurie şi încredere desăvârşită în Domnul Hristos a zis: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva întorc împătrit.
       Vedeţi, fraţi creştini, pocăinţa adevărată! Iată cum a înţeles el că Dumnezeu îl poate ierta de păcatele şi nedreptăţile făcute, de călcările de lege pe care le făcuse fără să aibă frica lui Dumnezeu. Această Evanghelie este una din cele 7 evanghelii care se citeşte la Sfântul Maslu. Să nu credem noi că este pusă aşa la voia întâmplării de sfinţii noştri părinţi. Ea are un mare rost, pentru că multe boli grele şi suferinţe grozave se abat
şi cad pe capul oamenilor din cauza păcatului nedreptăţii săvârşit de ei şi mai ales din cauza păcatelor strigătoare la cer.
       Iată, păcatele acestea strigătoare la cer le fac aceia care asupresc pe văduve şi orfani, care înşeală pe cineva cu cine ştie ce lucruri, care se judecă cu alţii ca să le răpească avutul lor, casa lor, sau ceva de-al lor, sau atunci când cineva opreşte plata pentru munca făcută lui sau pentru orice nedreptate ori asuprire care s-a făcut. De asemenea, cad oamenii în grele suferinţe şi boli nevindecabile pentru călcarea în picioare a legii lui Dumnezeu, căci mare îndrăzneală au oamenii care nu mai ştiu de duminici şi sărbători, furând ziua Domnului

care e Sfânta Duminică. În loc de a veni să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu, slavă şi cinste la Sfânta Biserică îşi fac de lucru pe acasă, se duc pe la târguieli să vândă sau să cumpere, neştiind că banii câştigaţi în duminici şi sărbători sunt blestemaţi.

       În casa unde intră astfel de bani, intră focul mâniei lui Dumnezeu, acolo nu este nici un spor, fiindcă nu numai acei bani, dar va trebui să dea împătrit cum a zis Zaheu, o parte la doctori, o parte pe doctorii, alţii îi sunt furaţi ori îi pierde în vreun fel sau trebuie să dea pe la avocaţi şi judecători. Nu se poate spune prin cuvinte câte mari suferinţe se abat pe capul oamenilor din cauză că nu vor să meargă la biserici în duminici şi sărbători; şi mai ales că muncesc în aceste zile sfinte fără frică de Dumnezeu. Unul din păcatele tot aşa de grele este şi când cineva năpăstuieşte pe aproapele său, furându-i cinstea prin fel de fel de vorbe murdare aduse la adresa lui. Orice lucru luat cu sila sau prin înşelăciune cât trăieşti, tot mai poţi să-l dai înapoi. Dar dacă năpăstuieşti prin cuvinte mincinoase şi te atingi de cinstea unei feţe bisericeşti, nu mai poţi să întorci înapoi atâtea vorbe pe care le-ai risipit pe la urechile lumii ca să-i necinsteşti bunul nume şi frumoasele intenţii. Această ispită, să fim atenţi că vine foarte uşor şi se ia ca râia, este boala limbii, mai ales femeile au acest grozav păcat.
       Parcă auzi câte una zicând: ai auzit, dragă, ce a făcut cutare şi începe să-ţi înşire la vorbe, care mai de care mai urâte, ca să te îngrozească, făcându-te să spui mai departe şi aşa să arzi în foc cu ea. Aşa a fost calomniat un părinte bisericesc, şi când era pe patul de moarte a venit năpăstuitorul, vorbitorul de rău, cerându-i iertare. Părintele i-a iertat tot, dar i-a dat drept canon să se ducă acasă şi să ia o pernă cu fulgi, să se urce într-un pom înalt şi acolo scoţând toţi fulgii din pernă se le dea drumul, iar după aceea să se ducă să adune fiecare fulg ca să fie iertat şi de Dumnezeu.
       Făcând aşa a început să adune, dar a fost imposibil, pentru că vântul împrăştiase toţi fulgii cât mai departe şi în locuri greu de găsit. Aşa se întâmplă şi cu vorbele care ne ies din gură, foarte uşor se împrăştie. Dar cine mai poate întoarce atâtea vorbe rele şi calomnii la adresa aproapelui nostru? De aceea când ai vorbit pe cineva de rău şi l-ai calomniat, degradându-l în faţa unora, să ştii că mare rău ai făcut sufletului tău, căci cu cuvântul tău care ţi-a zburat de pe buze şi pe care nu-l mai poţi întoarce, ai făcut două mari păcate: întâi ai smintit pe alţii cu vorbele tale şi ai ponegrit cinstea aproapelui; al doilea te-ai făcut judecătorul lui judecându-l mai înainte de a veni ziua cea mare când ne va judeca Domnul Hristos pe toţi.
       Ia aminte, soră şi frate creştine, că vorbele tale s-au dus, s-au scris şi înregistrat de îngerii lui Dumnezeu, iată, tu să fii sigur că te aşteaptă ori aici pe pământ suferinţă grea ca să ispăşeşti, ori o veşnică osândă în iad. Tot în păcatul năpăstuirii cad şi cei ce pentru gura lor suferă bătăi şi închisori precum şi multe suferinţe grele. Vai, celor ce prin minciuni şi martori mincinoşi pârăsc pe alţii, se judecă cu alţii şi-i fac să sufere pe nedrept! Vai de cei din a căror cauză unii mor cu sufletul otrăvit de minciunile şi pârâciunile lor, de calomniile şi nedreptăţile făcute de ei! Aceştia nu vor plăti niciodată nedreptatea lor, decât în fundul iadului, dacă nu se întorc cu tot sufletul la Dumnezeu din vreme.
       Pe unii îi cheamă Dumnezeu să plătească pe patul suferinţei la ieşirea sufletului, când trag să moară căci unii se chinuiesc câte o săptămână de se îngrozesc cei ce stau la căpătâiul lor, când îi văd cu limba scoasă afară de un cot şi nu pot să moară mai ales persoanele care au vorbit de rău feţele bisericeşti, credinţa şi pe Dumnezeu  hulitorii.
       Noi ştim din bătrâni că e o vorbă, să fim atenţi ce vorbim, că pe unde iese vorba va ieşi sufletul. Să ne fie milă de sufletul nostru şi să nu-l îngreunăm cu astfel de păcate.
Iată pe Zaheu cel de astăzi, cum recunoaşte el că trebuie să-şi curăţească casa şi sufletul de nedreptăţile făcute, hotărând să întoarcă împătrit acelor pe care i-a nedreptăţit. El a dat jumătate din averea lui săracilor, căci ştia că aceea este adevărata milostenie, să dai din ale tale, din munca ta, din agoniseala ta făcută cu dreptate; iar cele luate cu japca, cu năpăstuiri, cu sila, trebuie date înapoi, fiindcă acelea nu sunt ale tale, ci ale aproapelui.
       Sfântul Ioan Gură de Aur spune: chiar prin muncă cinstită, dacă ai mai multe decât îţi trebuie, toate cele de prisos sunt ale văduvelor, orfanilor, săracilor, ale tuturor necăjiţilor. Să fim atenţi şi să nu ne tăiem craca de sub picioare, fălindu-ne că facem cine ştie ce lucru când dăm o milostenie; poate nu e chiar aşa de curată, poate nu e din osteneala noastră, cum se întâmplă de multe ori chiar la creştinii botezaţi. Toţi păcătoşii din toate veacurile au fost primiţi şi au intrat în împărăţia cerurilor. Dar au intrat aceia care au lucrat pocăinţa, care şi-au cunoscut păcatele şi prin dreptate şi osteneală s-au spălat de ele, căci fără pocăinţă nu s-a mântuit nimeni din cei ce au căzut, mai ales în păcate grele.
       Nici creştinii de la început nu s-ar fi mântuit, nu ar fi devenit sfinţi, dacă nu ar fi făcut pocăinţă, dacă nu s-ar fi smerit, dacă nu ar fi postit, dacă nu s-ar fi rugat, dacă nu ar fi venit la biserică. Nu cum cred unii creştini de astăzi, care trăiesc în fel de fel de păcate mari, necununaţi, în desfrânări, avorturi, în lux şi mândrie, în chefuri şi beţii, fără nici un fel de recunoştinţă faţă de patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
       Fără să recunoască pe Dumnezeu şi fără pocăinţă, mulţi ajung în fundul iadului. Sunt bătrâni care au îmbătrânit mai mult în păcate decât în numărul anilor, ţărani cu obiceiuri boiereşti şi boieri cu obiceiuri păgâneşti fără nici o frică de Dumnezeu. Sunt desfrânate fără pocăinţă, tâlhari neispăşiţi de păcate, care în loc să stea la închisoare sunt liberi şi se ţin mereu de aceleaşi tâlhării, se fac mereu avorturi, ucideri şi toţi aceştia aşteaptă să se mântuiască fără pocăinţă. Acestora le este pregătit focul iadului, muncile de veci îi aşteaptă.
       Dumnezeu însă îi cheamă mereu la pocăinţă pe toţi, pentru că pentru păcătoşi a venit, cum a spus în Evanghelia de astăzi. Pe toate căile Dumnezeu voieşte să se apropie de ei, să se apropie acum până când nu vor sta la căpătâiul lor soţia, copiii, plângând lângă patul lor de suferinţă. Acum este momentul cel mai potrivit până când nu se vor închide ochii.
       Acum când am auzit de schimbarea şi întoarcerea desăvârşită a lui Zaheu vameşul, acum să ne întoarcem la El. Diavolul ne amână şi zice mâine, iar de mâine poimâine, de la post la post, şi de la an la an, ca să ne prindă în gheare. Dar astăzi este ziua, mâine poate fi prea târziu. Câte exemple nu sunt pe care le-am văzut cu ochii noştri, de atâtea ori în viaţă, cu unele persoane care au tot amânat întoarcerea la Dumnezeu şi la pocăinţă, pe care i-a prins moartea fără să facă nici o pregătire! Câţi n-au fost luaţi cu salvarea de urgenţă şi internaţi la vreun spital pentru vreo operaţie urgentă! Desigur, cei mai mulţi pleacă nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, fiindcă durerile îngrozitoare nu le-au mai dat timp să cheme vreun preot să-l spovedească măcar. Şi aşa au murit pe patul operaţiei fără a-şi lua hrana trebuitoare pe drumul veşniciei  Sfintele Taine.
       Deci, acum să fim atenţi cu sufletul nostru, acum să căutăm să-l ţinem treaz pe calea mântuirii şi cu fierbinte dragoste să urmăm pe Domnul, străduindu-ne în fiecare clipă, în fiecare zi, să fim cât mai plăcuţi slujitori şi împlinitori ai sfintelor Lui porunci. Atunci şi diavolul are frică de sufletele noastre, de sufletele acelea care stau gata înarmate ca nişte ostaşi cu arma în mână, ca o santinelă înţeleaptă şi vioaie ce străjuieşte împrejurul casei sufletului său să nu-i fie furată avuţia.
Diavolii nu se înspăimântă de creştinii care nu pornesc pe calea mântuirii cu toată seriozitatea. Căci aşa se observă prin Sfintele Biserici, că toate cele sufleteşti, creştinii noştri le fac numai de formă. De formă se roagă, de formă vin la biserică, de formă se spovedesc, din obicei le fac pe toate ale sufletului. Sunt mulţi care nici nu ştiu de ce vin la biserică şi nici care este rostul venirii la biserică. De aceea pleacă de la biserică dacă nu mai răi, oricum nici mai buni.
       Se întâmplă aşa cum a spus un sfânt părinte; dacă intră un câine în biserică, nici biserica nu se spurcă, şi nici câinele nu se sfinţeşte; căci ei vin din curiozitate, cu inimi împietrite, cu gânduri împărţite, şi nu sunt nici la slujbă şi nici la predici, se întorc acasă fără de Iisus Mântuitorul, nu ca Zaheu ce s-a dat jos din dud. Acolo unde se ridică câte un suflet cu hotărâre temeinică de a urma calea Domnului, tot iadul se răscoală împotriva lui. Dacă este tânăr sau tânără necăsătoriţi, vine diavolul chiar prin părinţii lor sau prin rudenii care parcă numai grija asta o au, să se ocupe de ei să-i silească să se căsătorească chiar le găseşte pe câte cineva ca să-i poată porni cât mai curând pe acest drum fără a chibzui îndelung şi cu toată seriozitatea când face acest pas.
       Dacă sunt părinţi, fel de fel de ispite întrebuinţează necuratul prin copii ca să-i supere, să-i facă să zică vorbe rele, să-i blesteme, şi să-i scoată astfel din calea mântuirii. În cele mai multe familii sunt supărări mari din partea copiilor. Aşa că pe toate căile şi în toate locurile, un creştin adevărat, un creştin treaz care a cunoscut calea mântuirii prin Sfânta Biserică are de luptat în tot locul şi în tot timpul, cu trupul, cu lumea, cu diavolul. Aceşti trei vrăjmaşi înfierbântaţi de mânie pe bietul suflet, se luptă zi şi noapte, acasă şi la serviciu, pe stradă şi în tramvai, în tot locul, chiar şi în Sfânta Biserică.
       Iată ce zice un alt sfânt părinte că pe unii îi aduce chiar diavolul la biserică, ca să încurce pe ceilalţi care au venit să se roage, să-i facă prin cine ştie ce ispite să dea înapoi, să-i facă să se lipsească şi să fie la fel cu toţi moleşiţii veacului care dorm în păcate grele.
       De aceea ne cere Domnul să fim treji, să stăm cu candela aprinsă, adică flacăra sufletului, cu credinţă tare şi aprinsă, să fim nişte suflete înflăcărate pentru luptă şi să nu ne temem niciodată de jucăriile diavolului, ba chiar să ne bucurăm că tocmai prin aceste lupte şi ispite ne încununăm de la Dumnezeu, primind mai multe puteri şi mai mare ne e răsplata. Cu cât avem de suferit mai mult, de luptat mai mult, cu atât suntem mai băgaţi în seamă de Dumnezeu şi la vreme potrivită el ne trimite ajutorul Său. Când vede că noi am făcut tot ceea ce ne stă în putinţă şi nu mai putem face nimic, atunci intervine El cu puterea Sa dumnezeiască. Aşa s-au luptat înaintaşii noştri, sfinţii noştri părinţi, sfinţii care-i prăznuim, sfinţii mucenici.
       Fraţi creştini, vrem şi noi să vedem pe Domnul Iisus Hristos ca Zaheu? Să ne suim sus, mai sus de lumea aceasta, mai sus de lumea care se târăşte pe pământ ca şarpele; de acolo de sus de la înălţimea învăţăturilor dumnezeieşti, îl vom vedea pe Domnul desluşit şi ne va chema şi pe noi ca pe Zaheu pe nume, invitându-se cu a Sa dragoste dumnezeiască să vină în casa sufletului nostru.
       Vrem şi noi să ne pocăim ca Zaheu? Hai să plătim nedreptăţile, hai să ne grăbim să facem socoteala şi să recunoaştem câţi bani nedrepţi avem în casele noastre, pe cine am înşelat şi am păgubit, câte duminici şi sărbători am lucrat furând zilele Domnului Dumnezeu şi să întoarcem împătrit, adică făcând tot felul de fapte bune. Să ajutăm săracii, lipsiţii, nevoiaşii, bisericile sărace, căci Dumnezeu cu toată dragostea vrea să ne mântuiască şi de aceea a venit El pe pământ să caute pe cel pierdut, oaia rătăcită, sufletele cele bolnave.
       Dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, să nu ne mai dezlipim de El niciodată, să-L ascultăm şi să mergem cu El în toate zilele vieţii noastre. El să fie păstorul nostru, iar noi oile Lui cele aflate şi întoarse la Tatăl. Fericite sunt acele suflete în casa cărora va intra Mântuitorul. Acelea sunt înflăcărate, au duh de viaţă în ele, acelea cântă şi laudă mărirea lui Dumnezeu şi sunt chiar de aici de pe pământ în culmea fericirii, în rai.
       Îngerii de sus cântă de bucurie, sfinţii se bucură de întoarcerea lor şi mare bucurie se face în cer şi multă pace în casele lor; căci Mântuitorul cu care plecaţi de aici din Sfânta Biserică şi îl duceţi în casele dumneavoastră, vă va zice ca şi lui Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia”.
Pr  Visarion Iugulescu
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments