Iubiților, astăzi Biserica ne așază înainte două dintre cele mai luminoase chipuri ale pustiei: pe Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare, unul dintre cei mai mari sihaștri ai Egiptului și pe Sfântul Cuvios Petru Athonitul, întâiul mare pustnic al Sfântului Munte Athos.
Privind la viețile lor, am putea crede că sunt departe de lumea noastră. Au trăit în peșteri, în pustii, departe de cetăți și de oameni. Și totuși, tocmai prin această depărtare de lume au ajuns atât de aproape de Dumnezeu, încât viețile lor luminează și astăzi Biserica.
Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare a trăit în secolul al IV-lea. Încă din tinerețe a fost încredințat unei mănăstiri, unde a crescut în rugăciune și ascultare. Citind despre viețile marilor pustnici ai Egiptului, inima sa s-a aprins de dorul unei vieți închinate în întregime lui Dumnezeu. A părăsit mănăstirea și a mers adânc în pustie, unde a viețuit zeci de ani în cea mai aspră nevoință. Nu avea casă, nu avea avere, nu avea pe nimeni alături.
Acoperământ îi era cerul, iar hrana îi venea prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Tradiția spune că părul capului și barba îi crescuseră atât de mult, încât îi acopereau trupul. Se hrănea cu puținele roade ale unui palmier pe care Dumnezeu îl făcuse să crească lângă peștera sa, iar apa îi era oferită de un izvor pe care Domnul îl făcuse să curgă în pustie. Ani întregi nu a văzut chip de om, vorbea însă neîncetat cu Dumnezeu. La sfârșitul vieții sale, Dumnezeu l-a trimis pe Cuviosul Pafnutie să-l găsească. Acesta a rămas uimit văzând strălucirea duhovnicească a bătrânului pustnic. Sfântul Onufrie i-a povestit despre viața sa și despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu în toți acei ani.
După ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, și-a ridicat mâinile spre cer și și-a dat sufletul în pace în mâinile Domnului. Îndată după adormirea sa, peștera s-a surpat, iar palmierul și izvorul au secat, ca și cum Dumnezeu ar fi vrut să arate că acele minuni existaseră doar pentru slujitorul Său. Sfântul Onufrie ne arată că omul poate trăi fără multe lucruri ale lumii, dar nu poate trăi fără Dumnezeu.
Tot astăzi îl pomenim și pe Sfântul Cuvios Petru Athonitul, unul dintre cei mai mari pustnici ai Ortodoxiei și primul mare nevoitor al Sfântului Munte Athos. Înainte de a deveni monah, Petru a fost ostaș în armata imperială a Bizanțului. Într-un război împotriva arabilor a fost luat prizonier și aruncat în temniță. În întunericul închisorii a început să-și cerceteze viața și și-a adus aminte că făcuse cândva făgăduință să se călugărească, dar uitase de ea. Atunci a început să se roage cu lacrimi Maicii Domnului și Sfântului Nicolae, cerând ajutor. După multă rugăciune, a fost eliberat în chip minunat. Înțelegând că Dumnezeu îi oferise o nouă viață, și-a împlinit făgăduința și a ales calea monahală. După ce a primit tunderea în monahism, a mers în Sfântul Munte Athos, care pe atunci era aproape pustiu. Acolo s-a retras într-o peșteră și a început una dintre cele mai impresionante nevoințe cunoscute în istoria Bisericii. Timp de peste cincizeci de ani a trăit singur, în rugăciune, post și priveghere. A fost atacat de demoni, ispitit de amintirile vieții de odinioară și încercat de multe ori prin foame și singurătate. Dar prin rugăciune și smerenie a biruit toate cursele vrăjmașului. Maica Domnului l-a ocrotit în chip deosebit, iar Dumnezeu i-a dăruit mari harisme duhovnicești. După mulți ani de nevoință, un vânător l-a descoperit în pustie. Acesta a rămas uimit de chipul luminos al bătrânului și de pacea care se revărsa din cuvintele lui. Nu după mult timp, Sfântul Petru și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând Athosului moștenirea unei vieți de rugăciune și sfințenie care continuă până astăzi. Iubiților, Sfântul Onufrie și Sfântul Petru Athonitul ne învață un lucru pe care lumea modernă l-a uitat: omul nu se împlinește prin ceea ce adună, ci prin ceea ce dăruiește lui Dumnezeu. Ei au lăsat în urmă bogății, confort, slavă și siguranță. În schimb au găsit pacea inimii, libertatea sufletului și bucuria prezenței lui Dumnezeu. Pustia lor nu a fost o fugă de oameni, ci o apropiere de Cer. Iar noi, chiar dacă trăim în mijlocul orașelor și al grijilor zilnice, putem învăța de la ei să păstrăm un colț de pustie în inimă: un loc pentru rugăciune, pentru liniște și pentru întâlnirea cu Hristos. Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Onufrie cel Mare și ale Sfântului Cuvios Petru Athonitul, Hristoase Dumnezeul nostru, învață-ne să iubim rugăciunea, să căutăm cele cerești mai mult decât cele pământești și să dobândim pacea pe care ai dăruit-o sfinților Tăi. Amin!
