În tradiția creștină, dintotdeauna Sfânta Cruce a fost asociată cu postul; în primul
rând cu postul Sfintelor Paști, la finalul căruia Domnul nostru Iisus Hristos
este răstignit pe Cruce.
Istoricii deslușesc o rânduială deosebită de cinstire a Sfintei Cruci, apărută la
Constantinopol în Biserica „Sfânta Sofia‖, care se săvârșea în Săptămâna mare.
Rânduiala aceasta pare să se fi dezvoltat pornind de la comemorarea mutării
unui fragment al cinstitei Cruci din Siria la Constantinopol, în secolul al VI-lea,
deci, de la un eveniment istoric. Din pricina numărului mare de credincioși care
umpleau „Sfânta Sofia‖ pentru această închinare deosebită, către sfârșitul sec. al
VII-lea – începutul sec. al VIII-lea, sărbătoarea a fost mutată în Duminica a 3-a
din Post.
În acest fel, rânduiala specială de închinare și cinstire a Sfintei Cruci putea fi
continuată pentru mulțimile de credincioși adunate cu acest prilej și în zilele
următoare, și chiar în întreaga săptămână.
Triodul păstrează cântări dedicate Sfintei Cruci în toată săptămâna de după Duminica
a 3-a
(e.g. „Mare minune! Se vede lemnul pe care S-a răstignit Hristos cu
trupul” – stihiră la Vecernia de duminică seara;
„Să ne închinăm credincioșii prea cinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul
tuturor” – prima sedealnă de luni;
„Cu postirea luminându-ne sufletele, să ne închinăm Crucii celei mântuitoare”
prima sedealnă de marți;
„Vremea postului sfințind-o, dumnezeiasca și prea cinstita Cruce se pune
spre închinare” – prima sedealnă de miercuri;
„Cu puterea Crucii întărindu-vă” – prima sedealnă de joi;
„Prea cinstita Cruce, care sfințește vremea postului, se vede” – prima
sedealnă de vineri).
Pe de altă parte, un Tipic din secolele al VIII-lea – al IX-lea indică ziua de miercuri
din această săptămână (Înjumătățirea Postului) ca fiind ziua specială de cinstire
a Sfintei Cruci în perioada prepascală.
În Săptămâna mare, la Denia de Joi, s-a păstrat rânduiala scoaterii Sfintei Cruci
din spatele Sfintei Mese în naos pentru ca toți credincioșii să i se poată închina;
se pare că această rânduială este o reminiscență din slujba inițială de cinstire a
Sfintei Cruci alcătuită de timpuriu în Biserica „Sfânta Sofia‖.
Rânduiala scoaterii Sfintei Cruci la Denia din Joia mare a căpătat conturul păstrat
până în zilele noastre abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în vremea
patriarhului Sofronie III al Constantinopolului, ulterior generalizându-se în întreaga
Biserică Ortodoxă.
De la pomul vieții din Eden la Sfânta Cruce
Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci prezintă câteva motivații pentru alegerea tocmai
a acestei zile de la jumătatea postului pentru prăznuirea cinstitei și de viață
făcătoarei Cruci:
„Ni se pune înainte cinstita și de viață făcătoarea Cruce, ca să ne îmbărbăteze,
să ne sprijine, să ne aducă aminte de Pătimirile Domnului nostru Iisus
Hristos și să ne mângâie… Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de
zile ne răstignim și noi oarecum, morți fiind față de patimi‖.
„A fost sădită de Sfinții părinți la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea
aducătoare de viață, spre a ne odihni, a răsufla și a ne face pe noi cei osteniți
sprinteni și ușori pentru restul ostenelii… După cum cei care călătoresc pe o cale
aspră și lungă, zdrobiți de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros
se odihnesc puțin, așezându-se sub el și, oarecum refăcuți, termină și restul drumului‖.
„Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruința asupra morții și că are să
vină cu slavă în ziua Învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel
împărătesc, Crucea cea de viață făcătoare… După cum la venirea unui împărat
sunt purtate înainte steagurile lui și sceptrul‖.
„Dumnezeu… prin lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei
Cruci îndulcește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mângâie
pe noi care trăim ca în pustie până ce ne va duce, prin Învierea Lui, la Ierusalimul
cel de Sus… După cum dumnezeiescul Moise, când a pus lemnul în mijlocul
izvorului, l-a îndulcit‖.
Cea mai sugestivă dintre motivații pare a fi însă chiar ultima prezentată:
„Deoarece Crucea se numește și este pomul vieții, iar acest pom a fost sădit în
mijlocul Raiului, în Eden, în chip potrivit și dumnezeieștii părinți l-au sădit pe
acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească și de
lăcomia lui Adam, dar în același timp să ne arate, prin pomul acesta, și înlăturarea
osândei lui”.
Cu alte cuvinte, Sfânta Cruce este noul pom al vieții. Adam nu mai avea cum
ajunge la pomul vieții din mijlocul Edenului după ce a fost izgonit din Rai. Nu
întâmplător Postul mare începe după Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Pentru
că oricine se recunoaște din Adam, pornind pe calea postului și într-armându-
se cu Sfânta Cruce, să străbată calea postului cu nădejdea că va putea păși pe
urmele tâlharului cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului, Noul Adam, dobândind
Raiul.
Într-armarea cu Sfânta Cruce – calea către mântuirea sufletului
Evanghelia Duminicii a 3-a din Postul mare vine întru întărirea acestei nădejdi,
confirmând faptul că Raiul cel închis odinioară pentru Adam (cum frumos spune
colindul) poate fi deschis pentru oricine voiește să-L urmeze pe Hristos, cheia
fiind tocmai Sfânta și de viață făcătoarea Cruce.
„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi
urmeze Mie‖ (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului Hristos este adresată tuturor,
fără nici o deosebire. Pentru că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu
mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască,
pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus‖ (Gal. 3, 28).
În mod pedagogic, Mântuitorul ne indică cei trei pași pe care îi are de făcut oricine
voiește să-L urmeze.
Primul este lepădarea de sine, care nu trebuie înțeleasă ca o distrugere
sau desființarea sinelui, ci ca așezare statornică a noastră în armonie cu
Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație.
Omul căzut în păcat devine egoist și laș. Eva amăgită de șarpe dorește să ajungă
asemenea lui Dumnezeu mai repede, altfel decât rânduise Creatorul, fără ajutorul
Lui și cumva chiar împotrivindu-se Lui.
Iar Adam, după ce cade și el pradă amăgirii, când este chemat de Dumnezeu, dă
vina pe femeie și chiar pe Dumnezeu, motivând că El i-o dăduse pe Eva de
femeie.
Dorința aceasta a protopărinților de a obține mai mult și mai repede din lucrurile
dorite, dar nefolositoare, chiar păgubitoare de cele mai multe ori, încolțește adeseori
și în sufletele noastre („Nu știți ce cereți!‖ le răspunde Domnul fiilor lui
Zevedeu – Marcu 10, 38).
Foarte limpede ne lămurește asupra acestei realități Canonul cel mare al Sfântului
Andrei Criteanul, slujba din perioada Postului mare menită să ne readucă
în sine, așa cum starea jalnică și îndepărtarea de casa tatălui l-au făcut pe fiul cel
risipitor să-și vină în sine (Luca 15, 17). Pentru revenirea în sine, noi avem un
ajutor de care cei din vechime nu s-au bucurat, ci doar au putut să-l nădăjduiască
și să-l privească de departe precum Moise pământul făgăduinței. Căci
Hristos, „firea cea stricată a neamului nostru întru sine o a înnoit‖, tocmai prin
jertfa Sa pe Cruce. Jertfa lui Hristos este modelul suprem al lepădării de sine la
care este chemat tot omul.
Al doilea pas este luarea propriei cruci, aceasta echivalând cu acceptarea
tuturor greutăților, suferințelor, bolilor, necazurilor din viața noastră,
cu convingerea că acestea sunt îngăduite și oarecum rânduite de
Dumnezeu. Luarea crucii nu înseamnă însă o asumare pasivă a încercărilor
și vicisitudinilor vieții, ci o luptă continuă împotriva păcatului, în
deplină conștiință că Domnul este sprijinitorul nostru.
„Și să-Mi urmeze Mie, conchide Mântuitorul; pe de o parte, întărind faptul că
lepădarea noastră de sine și luarea propriei cruci trebuie realizate după modelul
Său, mereu cu „gândul lui Hristos‖ (1 Cor. 2, 16) și dragostea Lui (2 Cor. 5, 14;
Iuda 1, 21). Pe de altă parte, dorește să conștientizăm că fără ajutorul Lui nu putem
lucra nici lepădarea de sine, nici să ne purtăm crucea: „Căci fără Mine nu
puteți face nimic‖ (Ioan 15, 5); și să ne asigure de acest ajutor.
Pr. Alexandru Gabriel Gherasim – Evanghelia de Duminică – Duminica
Sfintei Cruci, între rânduiala liturgică și semnificația duhovnicească
