Pr. Eugen Tănăsescu
Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum erau altă dată.
Nemulţumirile se referă la pierderea bucuriei de a sărbători, la lipsa de trăire
autentică a Crăciunului, la diluarea atmosferei de sărbătoare sau la contextul
social apăsător în care ne găsesc ele. Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne
răpeşte această bucurie? Nu cumva noi înşine?!
Esenţa diluării bucuriei Sărbătorilor se regăseşte în Evanghelia Duminicii a XXVIII a dupa Rusalii.
Este vorba de o pildă rostită de către Hristos, numită Pilda celor poftiţi la
cină. Amintirea ei chiar acum, în preajma Sărbătorilor, are rostul de a ne
atenţiona tocmai asupra acestui fenomen. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde
până în adâncul inimii noastre şi ne învaţă că bucuria Sărbătorilor o pierdem şi
ne-o furăm singuri.
Din această ignoranţă se ajunge la petrecerea Crăciunului sub diverse forme,
care mai de care mai tentante sau inedite, care însă nu mai au nimic cu esenţa
Crăciunului: Naşterea lui Dumnezeu cu trup (într-un viitor text vom aborda
separat Crăciunul). Vedem cum în ofertele de Sărbători, importanţa lui Hristos
se diminuează până la dispariţia totală. Avem Crăciun tradiţional sau modern, în
club, la mall, în locuri sau ţări exotice, oriunde şi oricum (important e să se
vândă), mai puţin cum trebuie: în spirit creştin, în Liturghie, în Hristos. Mai
mult, aud de situaţii în străinătate când autorităţile chiar recomandă ca în spaţiul
public să nu amintim de conotaţiile creştine ale Crăciunului.
Însă toate aceste alternative la Crăciunul autentic sunt atât de superficiale şi de
iluzorii uneori, încât după ce le consumăm, ne dăm seama că suntem goi în
continuare. Aceasta deoarece fiinţa noastră nu poate fi umplută de bucurie
sfântă decât prin valori care înnobilează sufletul şi dau sens vieţii, valorile
divinităţii. Vrem, nu vrem, sufletul nostru nu poate trăi superficial sau la
comandă, după cum ni se pare viaţa, la prima vedere. De aceea, cu cât vom
refuza mai mult aceste valori autentice ale sufletului, cu atât vom rata mai
mult bucuria Sărbătorilor.
Aşa ajungem la un alt substrat, mai profund, al lipsei de trăire în Sărbători:
atitudinile sufleteşti greşite în raport cu Sărbătorile. Pilda de care am amintit ne
lămureşte: Cina este Sărbătoarea la care suntem chemaţi, invitaţii sunt iniţial
aleşi de organizator (Crăciunul este organizat de Însuşi Dumnezeu, Cel ce se
naşte şi om), dar refuzul acestora va determina extinderea invitaţiei către toată
lumea, indiferent de starea în care se află. Prin urmare, Sărbătorile se adresează
întregii umanităţi. Şi totuşi… ne intrigă refuzul unor invitaţi.
În realitate, mulţi dintre cei ce se plâng de pierderea bucuriei de Sărbători comit
aceeaşi greşeală ca şi aceşti invitaţi. Este vorba despre refuzul sensului autentic
al Sărbătorii, înlocuirea lui cu surogate. Refuzând invitaţia la cină, invitaţii pierd
esenţialul: comuniunea cu semenul, pe care nimic altceva nu-l poate suplini.
Bucuria unei mese în comun nu ar trebui să stea în mulţimea felurilor de
mâncare, ci în virtuţile sufleteşti pe care şi le împart mesenii. Aşa apare rolul
social al mesei, exprimat ideal prin termenul de agapă, care derivă din grecescul
„agápe”, care înseamnă iubire.
Câţi dintre noi însă mai vedem masa de Crăciun a fi comuniune? Majoritatea
discută mai mult despre mâncarea de Crăciun, nu despre participarea la
rugăciune, comuniune, iubire. Astfel se amplifică dezastrul pierderii bucuriei
Sărbătorilor.😊
Dacă pătrundem şi mai adânc înţelesurile pildei amintite, aflăm şi mai multe
motive pentru care refuzăm autenticitatea şi o înlocuim cu surogate. Motivele se
regăsesc în străfundurile sufletului nostru şi sunt grupate pe trei zone, asemenea
situaţiilor de refuz din pildă.
Prima zonă este dată de simţul exacerbat al proprietăţii, care produce stres,
egoism şi individualism. Ori bucuria nu este niciodată caracteristică celor ce
trăiesc în griji, singuri şi egoişti. Ca o confirmare, un interesant punct de vedere
vine din zona psihologiei, afirmând că suntem prea obosiţi şi stresaţi să ne mai
bucurăm de Crăciun. De altfel, legătura dintre psihologie şi teologie este mai
mult decât evidentă, atunci când vorbim de suflet. Mai putem remarca doar frica
de a nu pierde proprietăţile, poziţiile sociale, renumele etc., caz în care se poate
ajunge până la tensiuni şi conflicte interpersonale ce pierd în totalitate orice
posibilă atmosferă de sărbătoare.
A doua zonă este ceva mai controversată pentru că reprezintă ataşamentul faţă
de simţurile noastre trupeşti, reprezentate de cele cinci perechi de boi (aşa cum
boii trag încărcătura preţioasă dintr-un car, tot aşa simţurile sunt „motorul
informaţional” al sufletului nostru). Sigur că nu putem scăpa de simţuri, dar le
putem educa. Greşeala constă în trăirea senzorială a Sărbătorilor, căutarea
plăcerilor prin simţuri. Însă plăcerea nu poate produce bucurie niciodată,
deoarece odată cu încetarea stimulării simţurilor încetează şi plăcerea, iar lipsa
de plăcere provoacă mereu durere (am mai scris despre aceasta, nu insist).
Este o gravă eroare a considera că bucuria Sărbătorilor este dată de stimularea
simţurilor prin acele materiale deoarece când vor înceta stimulii (Moş Crăciun,
beculeţele, globuleţele, brazii, mâncărurile, cadourile, plimbările, etc.) va
dispărea imediat şi bucuria. Din păcate, mulţi dintre contemporani au transformat
Sărbătorile exact în consumism material şi chiar sexual (ce caută sexy-
Crăciuniţele alături de ieslea lui Iisus???). Până şi colindele au devenit kitsch,
adică producţie comercială de serie. Ca să nu mai spun că transformările
obiceiului în consum şi ale consumului în obicei pot obosi şi stresa suficient de
mult fiinţa umană, încât Sărbătorile devin mai mult pierzanie decât zidire.
A treia zonă este şi mai controversată. Este vorba de ataşamentul absolut faţă de
valorile familiale. Deşi familia este primul pas spre comuniunea universală, un
mijloc de dobândire a virtuţii dragostei universale (Taina Cununiei este cale a
sfinţeniei) totuşi şi aici există pericolul transformării ei în idol, în scop în sine.
Ceea ce duce la o formă paradoxală de „izolare în familie”, despre care se
discută din ce în ce mai des când vine vorba despre Sărbători.
Mulţi cred că Sărbătorile se consumă doar în familie, ceea ce este total greşit,
deoarece se deviază fie într-o izolare faţă de restul societăţii, fie în deviere
spirituală prin „cultul familiei”, din care, iarăşi, Hristos este eliminat. Este şi
motivul pentru care Ortodoxia nu pune accent mai mult decât trebuie pe rolul
familiei în societate. Deşi este de origine divină, familia nu trebuie transformată
într-un zeu care îţi acaparează şi ultimele resurse. Iubirea este jertfă, niciodată
tortură.
Însă observ că aici se încearcă o reaşezare a lucrurilor, prin deschiderea unor
familii către semenii aflaţi în situaţii speciale: orfani, săraci, însinguraţi etc. Este
reafirmarea esenţei Crăciunului: Hristos Se naşte nu doar pentru tine şi familia
ta, ci şi pentru semenul tău aflat în suferinţă. Nu ne putem permite transformarea
familiei într-o „însingurare colectivă” (adică în loc de persoane însingurate
să avem familii însingurate).
Prin urmare, cu cât trăim mai puţin creştineşte Crăciunul, cu atât mai mult ni-l
furăm singuri, pierzându-i bucuria.
