Arhimandritul Simeon Kraiopoulos: ,,Fie binecuvântat! Oricâte aş pătimi,
sunt puţine…” – Noi am rezista precum cananeanca? Cum reacţionăm la
jigniri, la încercări, la suferinţe?
În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau aşa cum le ştim, iar în veacurile
care au urmat pentru anahoreţi deasemenea. În vremurile noastre viaţa este cum neo
facem, aşadar tu alegi locul şi cum vei trăi, fie că vei merge să vieţuieşti în
pustiu, la mânăstire, sau îţi vei întemeia o familie.
Oriunde ne-am afla, însă, toţi vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care
am pomenit [pătimiri, suferinţe, n.n.] şi tot parcursul nostru va fi între limite. Toate
acestea sunt inevitabile, cu voia sau fără voia noastră ele vor veni. Adică, nu vom
pătimi doar câteva necazuri, acum că suntem pe calea lui Dumnezeu, ci El va
îngădui să ni se întâmple mai multe. Este un adevăr mărturisit şi în această
însemnare.
Am spus şi altă dată, referindu-ne la femeia cananeancă, că Hristos nu S-ar fi
purtat cu altă femeie, aşa cum S-a purtat cu cananeanca, pentru că ştia că n-ar fi
îndurat. Pe cananeancă aproape a călcat-o în picioare. A numit-o neam de câine, şi
ea a primit mărturisind, confesându-se Domnului: ,,Da, sunt o căţea, dar şi câinii
mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” Şi Domnul i-a
zis: ,,o, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti!”
Mulţi sunt cei care n-ar rezista acestor cuvinte. Deseori realizez că ar fi multe de
spus unui suflet sau altuia: ,,De ce faci asta? De ce spui aşa? De ce iei lucrurile în
felul acesta?”
Câte n-ar fi de spus cuiva? Dar nu pot fi grăite pentru că omul nu le poate duce.
El vrea să-l iei cu binişorul să nu cumva să-l necăjeşti, să-l sileşti, dar cum se va
folosi astfel?
Aşa stând lucrurile, se pare că toţi creştinii îşi plâng soarta. Mai rar să găseşti câte
unul care să spună: ,,Binecuvântat fii, Doamne, oricâte am pătimi, sunt puţine. Şi
altele ni se cuvin, dar Dumnezeu are milă de oameni şi nu lasă să vină mai multe
pe noi!”
Acum îi auzi, tot mai mult, pe creştini zicând: ,,Avem necazuri, strâmtori, ne
confruntăm cu această problemă, o avem pe cealaltă! Ah, ce mai pătimesc!”
Ce să facă Dumnezeu cu noi, creştinii de astăzi, care nu îmbrăţişăm deloc duhul
creştinesc, adevărul acesta, să ne lăsăm, să ne predăm lui Hristos? S-o facem,
fraţilor!
Desigur, aceasta nu înseamnă că în ceasul în care te predai, te pui pe leneveală.
Oare te vor lăsa toate aceste griji prin care treci, ca să stai de-o parte? Ele vin una
după alta şi te zoresc, de aceea trebuie să crezi, să te rogi mai mult, ca să rezişti,
dar să n-o faci patetic, ci pentru că doreşti să te laşi în mâinile lui Dumnezeu.
Cei care doresc, chipurile, să inventeze singuri condiţiile martiriului fac o mare
greşeală şi, totodată, un păcat. Asemenea provocări nu sunt acceptate. De aceea,
Biserica a interzis să meargă cineva de bunăvoie, cu de la sine putere, la martiriu.
Când eşti chemat să dai mărturie, să primeşti cu mulţumire, dar să nu mergi tu de
unul singur. Acest lucru ar fi o exagerare. Şi nu numai atât, ci şi un pericol de a se
mândri cineva şi, în cele din urmă, în exaltarea şi în mândria lui, de a lăsa martiriul
şi toate celelalte, adică să-L trădeze şi să se lepede de Domnul.
„Minunat este că Dumnezeu,
acolo unde nu te-ai aşteptat şi n-ai înţeles,
Şi-a vădit iconomia, pogorământul Său,
şi nu ţi-a arătat milă, ci te-a lăsat să suferi şi să pătimeşti mai rău decât durere,
tocmai pentru ca să te miluiască”.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinţei, Editura Bizantină
