„Anul Domnului începe acolo unde omul Îi face loc lui Dumnezeu”
la 1 septembrie, Biserica nu schimbă doar o filă din calendar. Ea ne așază înaintea unui început. În timp ce lumea își măsoară existența după ani fiscali, trimestre, proiecte, obiective și planuri, Biserica ne amintește că timpul nu este doar ceva care trece peste noi, ci este darul lui Dumnezeu în care suntem chemați să ne mântuim.
De aceea, începutul Anului Bisericesc este un moment potrivit pentru o întrebare pe care poate nu ne-o punem suficient de des: ce fac eu cu timpul pe care Dumnezeu mi-l mai dăruiește?
Pentru că fiecare an care începe este, într-un anumit sens, o mărturie despre mila lui Dumnezeu. Nu știm câte zile vom avea înainte, câte întâlniri ne așteaptă, câte încercări vom traversa sau câte bucurii vom primi. Știm doar că Dumnezeu ne pune înainte un timp nou și ne spune, fără zgomot: „Ai primit din nou timp. Ce vei face cu el?”
La 1 septembrie, Biserica își începe anul cu o perspectivă diferită asupra timpului. Nu ne spune doar să facem planuri, ci să ne întrebăm în ce direcție merge sufletul nostru.
Pentru că putem să ne organizăm foarte bine viața și, totuși, să ne pierdem sufletul.
Putem să avem agenda plină și inima goală.
Putem să fim ocupați de dimineață până seara și să nu mai avem timp pentru Dumnezeu, pentru familie, pentru rugăciune, pentru un om care are nevoie de noi.
Putem să câștigăm multe într-un an și să pierdem ceva ce nu mai poate fi cumpărat.
Timpul este unul dintre puținele daruri pe care le primim fără să știm cât mai avem.
Și tocmai de aceea este atât de prețios.
Evanghelia rânduită pentru această zi ne pune înainte imaginea lui Hristos în sinagogă, la începutul propovăduirii Sale. El deschide cartea prorocului Isaia și citește cuvintele:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsați și să vestesc anul bineplăcut Domnului.”
(Luca 4, 18-19)
Și aici se află una dintre cele mai frumoase chei pentru înțelegerea zilei de 1 septembrie.
Anul Bisericesc începe cu Hristos.
Nu cu omul.
Nu cu planurile noastre.
Nu cu ceea ce vrem noi să obținem.
Începe cu Hristos.
Iar dacă vrem ca anul care vine să fie cu adevărat binecuvântat, trebuie să înțelegem că nu este suficient să cerem de la Dumnezeu să ne protejeze planurile. Uneori trebuie să-I permitem să ne schimbe planurile.
Aici este o diferență foarte mare.
Noi venim înaintea lui Dumnezeu și spunem: „Doamne, binecuvântează ceea ce vreau eu să fac.”
Credința matură ajunge însă, încet, la o altă rugăciune:
„Doamne, arată-mi ce vrei Tu să fac.”
Prima rugăciune Îl pune pe Dumnezeu în slujba planurilor noastre.
A doua ne pune pe noi în mâinile Lui.
Și poate că începutul unui nou an bisericesc este tocmai momentul în care trebuie să ne întrebăm dacă vrem să-L avem pe Dumnezeu doar ca ajutor pentru proiectele noastre sau vrem să-I încredințăm cu adevărat viața noastră.
Trăim într-o epocă în care omul este permanent grăbit.
Avem telefoane care ne anunță ce trebuie să facem, aplicații care ne măsoară timpul, calendare care ne organizează zilele și dispozitive care ne amintesc că avem o mie de lucruri de rezolvat.
Și totuși, omul modern are adesea sentimentul că nu mai are timp.
Nu mai are timp pentru copil.
Nu mai are timp pentru soț sau soție.
Nu mai are timp să stea câteva minute în liniște.
Nu mai are timp să se roage.
Nu mai are timp să meargă la biserică.
Nu mai are timp să-și cerceteze conștiința.
Dar are timp pentru ceea ce consideră urgent.
Problema este că urgentul nu este întotdeauna important.
Telefonul care sună pare urgent.
Un mesaj pare urgent.
O știre pare urgentă.
O discuție de pe internet pare urgentă.
O problemă financiară pare urgentă.
Dar sufletul care se răcește nu face zgomot.
De aceea îl observăm atât de târziu.
Omul poate să piardă ore întregi privind viețile altora pe ecran și, când ajunge seara în camera lui, să descopere că nu a avut nici măcar câteva minute pentru propria viață.
Iar Dumnezeu nu ne va întreba câte notificări am răspuns.
Ne va întreba ce am făcut cu inima pe care ne-a dat-o.
Poate că ar trebui să privim altfel calendarul.
În fiecare an avem zile pe care le bifăm. Dar există și zile pe care Dumnezeu ni le dă pentru a ne schimba.
O duminică poate fi o astfel de zi.
O sărbătoare poate fi o astfel de zi.
O spovedanie poate fi o astfel de zi.
O întâlnire cu un om poate fi o astfel de zi.
O suferință poate deveni o astfel de zi.
Chiar și o cădere poate deveni începutul întoarcerii.
De aceea, Anul Bisericesc nu este doar o succesiune de sărbători. El este o pedagogie a sufletului.
De-a lungul anului, Biserica ne pune înainte Nașterea Domnului, Botezul, Învierea, Înălțarea, Rusaliile, Schimbarea la Față, Adormirea Maicii Domnului, sărbătorile sfinților și toate momentele prin care ne conduce din nou și din nou spre Hristos.
Calendarul Bisericii este, dacă vreți, o școală în care Dumnezeu ne învață să privim viața.
Într-o perioadă ne vorbește despre naștere.
În alta despre moarte.
Undeva ne pune înainte pocăința.
Apoi iertarea.
Apoi jertfa.
Apoi Învierea.
Și, fără să ne dăm seama, trecem prin toate marile realități ale existenței omenești.
Pentru că Biserica știe ceva ce societatea modernă uită adesea: omul nu are nevoie doar să știe cât este ceasul; are nevoie să știe pentru ce trăiește.
La începutul unui an nou, oamenii își fac planuri.
Este firesc.
Ne gândim la muncă, la casă, la copii, la sănătate, la lucrurile pe care vrem să le schimbăm. Toate acestea sunt bune.
Dar aș vrea să punem alături de ele câteva întrebări mai adânci.
Cum vreau să fiu înaintea lui Dumnezeu peste un an?
Nu doar ce vreau să am.
Ci cine vreau să fiu.
Vreau să fiu mai blând?
Mai răbdător?
Mai sincer?
Mai atent la cei din casa mea?
Mai prezent pentru copiii mei?
Mai aproape de Biserică?
Mai serios în rugăciune?
Mai curajos în a cere iertare?
Mai atent la omul pe care îl rănesc prin cuvintele mele?
Pentru că există oameni care intră într-un an nou cu aceeași inimă cu care au ieșit din anul vechi, deși între timp au schimbat telefonul, mașina, locul de muncă sau chiar casa.
Dumnezeu însă nu ne cheamă doar să schimbăm împrejurările.
Ne cheamă să ne schimbăm pe noi.
Și poate că aici se află una dintre cele mai mari probleme ale omului de astăzi: vrea un an nou fără să devină un om nou.
Vrea să se simtă mai bine, dar nu vrea să renunțe la ceea ce îl îmbolnăvește sufletește.
Vrea pace, dar continuă să hrănească certurile.
Vrea o familie unită, dar nu mai are timp pentru cei din casă.
Vrea să fie iubit, dar nu mai știe să iubească.
Vrea să fie iertat, dar ține minte greșelile tuturor.
Vrea să fie aproape de Dumnezeu, dar Îi oferă doar timpul care îi rămâne după ce termină tot ce consideră important.
Și Dumnezeu așteaptă.
Nu ne forțează.
Nu ne ia libertatea.
Ne cheamă.
Începutul Anului Bisericesc poate deveni tocmai această clipă în care omul se oprește și spune: „Doamne, anul acesta vreau să fie altfel.”
Nu neapărat pentru că vom avea mai mulți bani.
Nu neapărat pentru că toate problemele vor dispărea.
Poate că unele dintre ele vor rămâne.
Dar vrem să le traversăm altfel.
Cu Dumnezeu.
Există un lucru pe care îl uităm foarte ușor: timpul nu ne aparține.
Spunem „timpul meu”, „viața mea”, „ziua mea”, ca și cum am fi proprietarii lor.
Dar fiecare dimineață este primită.
Faptul că ne trezim este primit.
Faptul că putem merge este primit.
Faptul că putem vorbi cu cei dragi este primit.
Faptul că putem intra într-o biserică este primit.
Faptul că putem spune „Doamne, miluiește-mă” este primit.
Și, dacă privim astfel lucrurile, începutul unui nou an nu mai este doar o schimbare de calendar. Devine o ocazie de recunoștință.
Doamne, îți mulțumesc că mi-ai mai dat timp.
Aceasta ar putea fi una dintre cele mai frumoase rugăciuni de la 1 septembrie.
Nu știm cât timp.
Dar știm că avem timp acum.
Și tocmai acest „acum” este locul în care putem face ceva.
Putem cere iertare.
Putem merge la spovedanie.
Putem suna un om cu care nu am mai vorbit.
Putem opri o ceartă.
Putem renunța la o minciună.
Putem începe din nou rugăciunea.
Putem veni la Sfânta Liturghie.
Putem lua o decizie pe care am amânat-o ani întregi.
Nu trebuie să așteptăm o dată perfectă.
Uneori, cea mai bună zi pentru întoarcerea la Dumnezeu este chiar ziua în care înțelegi că te-ai îndepărtat.
Hristos spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat.” (Apocalipsa 3, 20)
Observați ceva extraordinar.
El bate.
Nu sparge ușa.
Nu intră cu forța.
Nu ne anulează libertatea.
Bate.
Așteaptă.
Și omul trebuie să deschidă.
Poate că acesta este și sensul cel mai profund al începutului de an bisericesc: Dumnezeu ne bate din nou la ușă și ne oferă un timp nou în care să-I răspundem.
Poate ai amânat prea mult.
Poate ai spus: „La anul mă spovedesc.”
„La anul mă întorc la biserică.”
„La anul mă împac cu el.”
„La anul mă rog mai mult.”
„La anul schimb ceva.”
Dar anii trec.
Și există un moment în care omul trebuie să înceteze să mai spună „la anul”.
Trebuie să înceapă astăzi.
Fraților,
să intrăm în acest An Bisericesc cu mai multă luciditate asupra timpului nostru.
Să nu ne fie teamă să ne întrebăm unde suntem.
Poate am obosit.
Poate ne-am îndepărtat.
Poate am devenit reci.
Poate am acumulat resentimente pe care le purtăm de ani întregi.
Poate am ajuns să ne rugăm numai când avem probleme.
Poate am uitat să-I mulțumim lui Dumnezeu atunci când lucrurile merg bine.
Nu este prea târziu.
Atâta timp cât Dumnezeu ne dă o nouă zi, există posibilitatea întoarcerii.
De aceea, să nu cerem doar un an bun.
Să cerem un an în care să devenim oameni mai buni înaintea lui Dumnezeu.
Să nu-I cerem doar să ne păzească familia, ci să ne învețe cum să fim noi înșine binecuvântare pentru familia noastră.
Să nu cerem doar sănătate, ci să învățăm să folosim sănătatea pentru bine.
Să nu cerem doar bani, ci să nu ne vindem sufletul pentru ei.
Să nu cerem doar succes, ci să avem discernământul de a ști ce merită cu adevărat urmărit.
Iar când anul acesta se va apropia de sfârșit, poate că cea mai importantă întrebare nu va fi câte lucruri am reușit să facem.
Va fi alta:
„Doamne, sunt mai aproape de Tine decât eram la 1 septembrie?”
Dacă răspunsul este da, atunci anul nu a trecut degeaba.
Dacă am învățat să iertăm, ceva s-a schimbat.
Dacă am început să ne rugăm cu mai multă sinceritate, ceva s-a schimbat.
Dacă am devenit mai răbdători cu cei din casa noastră, ceva s-a schimbat.
Dacă am început să ne vedem propriile greșeli înainte de a le număra pe ale altora, ceva s-a schimbat.
Dacă am învățat să ne ridicăm după cădere și să ne întoarcem la Dumnezeu fără să ne mai ascundem în spatele rușinii, atunci timpul primit a rodit.
Pentru că, în fața lui Dumnezeu, valoarea unui an nu se măsoară doar în ceea ce am construit în jurul nostru, ci și în ceea ce s-a zidit înlăuntrul nostru.
Iar astăzi, la început de an bisericesc, poate că Dumnezeu ne pune înainte nu un calendar nou, ci o pagină albă.
Nu știm cât de lungă este.
Nu știm ce va fi scris pe ea.
Știm doar că avem încă pixul în mână.
Și că fiecare zi va adăuga câte un rând.
Să avem grijă ce scriem.
Pentru că timpul trece, calendarul se schimbă, anotimpurile vin și pleacă, iar într-o zi vom privi în urmă și vom înțelege că adevărata întrebare nu a fost niciodată cât timp am avut.
Ci ce am făcut cu timpul pe care Dumnezeu ni l-a dat.
Iar dacă astăzi, la începutul unui nou An Bisericesc, ne ridicăm ochii spre Dumnezeu și spunem cu sinceritate:
„Doamne, anul acesta vreau să Te caut mai mult, să iubesc mai adevărat, să iert mai repede și să trăiesc mai atent înaintea Ta”, atunci poate că primul pas al noului an a fost deja făcut.
Restul îl vom parcurge împreună cu El.
