Astăzi, 27 august, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Mucenic Fanurie.
Este unul dintre sfinții care par, la prima vedere, foarte îndepărtați de lumea în care trăim. Îl vedem în icoană ca pe un tânăr militar, ținând crucea în mână, iar în jurul lui sunt zugrăvite scenele martiriului său. Și totuși, tocmai aici apare ceva surprinzător: Sfântul Fanurie este un sfânt care poate vorbi foarte direct tinerilor de astăzi.
Despre viața lui nu avem toate datele pe care le-am dori. Tradiția îl leagă de insula Rodos, însă nu se știe cu exactitate când a trăit și nici cum s-a numit înainte de descoperirea icoanei sale. În secolul al XIV-lea, într-o biserică aflată în ruină, zidită în incinta unei fortărețe din Rodos, a fost descoperită o icoană bine păstrată reprezentând un tânăr militar cu o cruce în mână și cu douăsprezece scene ale martiriului în jurul său. Episcopul Nil al Rodosului a citit numele înscris pe icoană: Fanurie.
Avem, așadar, o situație neobișnuită. Un sfânt despre care nu știm toate detaliile biografice a devenit, de-a lungul veacurilor, unul dintre sfinții cei mai iubiți de poporul dreptcredincios. Iar faptul că icoana îl prezintă ca pe un tânăr are o frumusețe aparte pentru generația de astăzi.
Pentru că tinerețea nu este o perioadă în care Dumnezeu așteaptă ca omul să devină „serios” pentru a începe să lucreze în el.
Dumnezeu îl cheamă pe om și atunci când este tânăr.
Sfântul Fanurie ne amintește acest lucru fără să ne lase o predică scrisă, fără să ne lase un tratat despre viața duhovnicească și fără să ne lase o colecție de discursuri. Ne-a rămas icoana lui, memoria martiriului și o tradiție care a păstrat peste secole chipul unui tânăr care L-a ales pe Hristos într-o lume în care alegerea aceasta avea un preț.
Tânărul de astăzi trăiește într-o lume foarte diferită. Nu mai este chemat, în mod obișnuit, să aleagă între viață și moarte pentru mărturisirea credinței, așa cum au făcut mulți mucenici ai Bisericii. Este confruntat însă cu o altă formă de presiune, mult mai subtilă.
I se spune ce trebuie să fie, cum trebuie să arate, ce trebuie să cumpere, ce trebuie să posteze și cum ar trebui să fie văzut de ceilalți. Are în jurul lui mii de imagini cu vieți aparent perfecte și primește, în fiecare zi, sute de opinii despre cum ar trebui să-și construiască propria existență.
Într-o asemenea lume, să rămâi tu însuți poate deveni greu.
Iar să rămâi creștin fără să-ți fie rușine de acest lucru poate cere uneori mai mult curaj decât ne imaginăm.
Sfântul Fanurie nu ne spune să fugim de lume. Ne arată ceva mai dificil: poți să fii în mijlocul lumii fără să-i aparții în tot ceea ce îți cere.
Tânărul creștin nu trebuie să se izoleze de societate, să refuze orice lucru nou sau să creadă că orice formă de modernitate este un pericol. Poate să studieze, să lucreze, să călătorească, să folosească tehnologia, să aibă prieteni, să se bucure de viață și să-și construiască un viitor. Întrebarea adevărată este alta: atunci când toate acestea încep să-i ceară sufletul drept preț, știe să se oprească?
Aici icoana Sfântului Fanurie devine foarte actuală.
Tânărul din icoană ține crucea.
Nu o ascunde.
Nu o transformă într-un obiect de decor.
O ține.
Este un gest simplu, dar în el există o întreagă mărturisire.
Astăzi, un tânăr poate ține crucea într-un alt fel. Poate să refuze o minciună atunci când toți ceilalți spun că „așa se face”. Poate să nu râdă atunci când un coleg este umilit. Poate să nu-și transforme relația într-un joc de consum emoțional. Poate să nu-și vândă convingerile pentru popularitate. Poate să spună „nu” unei prietenii care îl trage în jos, chiar dacă prin aceasta pierde un grup în care voia să fie acceptat.
Nu pare martiriu.
Și totuși, pentru un om tânăr, uneori este nevoie de mult curaj ca să rămână drept atunci când grupul îi spune că trebuie să se strâmbe pentru a fi acceptat.
Sfântul Fanurie este numit astăzi adesea și „sfântul care arată” sau „sfântul care descoperă”, în legătură cu minunile atribuite lui pentru găsirea lucrurilor sau animalelor pierdute.
Dar poate că aici putem vedea o semnificație mai adâncă pentru omul contemporan.
Câte lucruri nu pierdem fără să ne dăm seama?
Uneori pierdem un obiect și ne agităm până îl găsim. Pierdem telefonul și răscolim toată casa. Pierdem actele și ne întoarcem din drum. Pierdem o sumă de bani și ne tulburăm ore întregi.
Dar ce facem când pierdem pacea?
Ce facem când pierdem bucuria de a trăi?
Ce facem când nu mai știm cine suntem?
Ce facem când ne trezim într-o dimineață și descoperim că, deși avem oameni în jurul nostru, ne simțim singuri?
Și mai ales, ce facem când Îl pierdem pe Dumnezeu din centrul vieții noastre?
Poate că atunci avem nevoie să învățăm de la Sfântul Fanurie să căutăm din nou ceea ce am pierdut.
Nu putem găsi sufletul cu aceeași metodă prin care găsim un telefon. Nu este suficient să răscolim lumea din jurul nostru. Uneori trebuie să intrăm în noi înșine și să vedem unde am început să ne îndepărtăm.
Poate că am lăsat rugăciunea.
Poate că am început să trăim doar pentru ceea ce se vede.
Poate că ne-am obișnuit să căutăm aprobarea celorlalți.
Poate că am transformat succesul într-un idol.
Poate că ne-am umplut timpul atât de mult, încât nu mai avem câteva minute pentru Dumnezeu.
Iar uneori omul spune că nu-L mai simte pe Dumnezeu aproape, când, de fapt, el este cel care s-a îndepărtat încet, fără să observe.
Sfântul Fanurie ne invită să ne întoarcem și să căutăm.
Mai există însă un lucru foarte puternic în tradiția legată de Sfântul Fanurie. Potrivit unei tradiții populare răspândite în Creta și în alte spații ortodoxe, mama lui ar fi fost o femeie păcătoasă, iar Fanurie s-ar fi rugat pentru mântuirea ei, fără să înceteze, chiar dacă nu a reușit să o aducă la pocăință în timpul vieții ei. Tradiția spune că, în timpul martiriului său, sfântul s-a rugat ca Dumnezeu să vină în ajutorul celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei sale.
Trebuie să păstrăm aici discernământul: aceasta este o tradiție populară, nu un fapt biografic documentat în surse istorice despre viața Sfântului Fanurie. Însă mesajul duhovnicesc pe care l-a păstrat Biserica prin această tradiție este puternic.
Sfântul nu și-a abandonat mama în rugăciune.
Ce înseamnă aceasta pentru tinerii de astăzi?
Înseamnă că nu trebuie să renunțăm prea repede la oamenii pe care îi iubim.
Trăim într-o vreme în care relațiile se pot rupe printr-un mesaj de câteva cuvinte. Un om te-a dezamăgit, îl ștergi. Te-a supărat, îl blochezi. Nu mai vorbești cu el. O prietenie de ani de zile poate dispărea într-o după-amiază pentru că nimeni nu mai are răbdare să explice, să asculte și să ierte.
Desigur, există situații în care trebuie să păstrăm distanță față de rău și să ne protejăm de relații care ne distrug. Iertarea nu înseamnă lipsa limitelor. Dar una este să te desprinzi de rău și alta este să încetezi să te mai rogi pentru omul care a căzut.
Sfântul Fanurie ne amintește că iubirea adevărată nu se termină acolo unde începe dezamăgirea.
Un tânăr care se roagă pentru părinții lui, chiar dacă relația cu ei este dificilă, face ceva ce lumea de astăzi înțelege din ce în ce mai greu. Un copil care nu-și abandonează părinții atunci când aceștia îmbătrânesc mărturisește o altă formă de credință. Un prieten care nu își batjocorește fostul prieten după ce relația s-a rupt arată că iubirea nu trebuie transformată în răzbunare.
Iar aici Sfântul Fanurie devine foarte apropiat.
Pentru că el este tânăr.
Nu este chipul unui om care a ajuns la bătrânețe după o viață întreagă de nevoință. Icoana îl păstrează în chipul unui tânăr militar, cu crucea în mână.
De aceea, dacă un tânăr de astăzi ar sta înaintea icoanei lui și ar întreba: „Sfinte Fanurie, ce pot face eu într-o lume ca aceasta?”, răspunsul nu ar fi unul complicat.
Nu-ți pierde sufletul încercând să câștigi lumea.
Poți să ai o carieră și să rămâi om.
Poți să ai bani și să nu devii robul lor.
Poți să fii prezent pe internet fără să-ți transformi viața într-un spectacol.
Poți să fii modern fără să-ți fie rușine de credință.
Poți să ai prieteni care gândesc diferit fără să renunți la ceea ce crezi.
Poți să fii puternic fără să devii crud.
Poți să fii ambițios fără să treci peste oameni.
Poți să fii tânăr și să-L iei pe Dumnezeu în serios.
Asta este una dintre marile provocări ale generației noastre.
Nu lipsa informației.
Nu lipsa posibilităților.
Ci lipsa unui centru.
Tânărul de astăzi are acces la mai multă informație decât orice generație de dinaintea lui, dar informația nu îi spune automat cine este. Poate să știe ce se întâmplă în zece țări înainte de micul dejun și să nu știe de ce îi este sufletul gol. Poate să vorbească zilnic cu zeci de oameni și să nu aibă pe cine suna atunci când îi este cu adevărat greu.
De aceea avem nevoie de sfinți.
Nu pentru a-i transforma în personaje perfecte, îndepărtate de realitatea noastră, ci pentru a descoperi în ei o direcție.
Sfântul Fanurie arată spre Hristos.
Asta este esențial.
Nu spre propria persoană.
Nu spre faima lui.
Nu spre minuni ca spectacol.
Ci spre Hristos, pe Care L-a mărturisit cu prețul vieții sale.
Troparul său îl numește „mărit” și vorbește despre luptele și nevoințele sale, iar condacul îl prezintă ca pe un „războinic” al lui Dumnezeu care a rușinat îndrăzneala tiranilor.
Imaginea aceasta a războinicului poate fi înțeleasă astăzi într-un sens duhovnicesc.
Tânărul creștin are nevoie de curaj, dar nu de agresivitate. Are nevoie să știe pentru ce trăiește și ce nu este dispus să vândă pentru succes. Are nevoie de o coloană vertebrală sufletească.
Pentru că lumea nu îți va spune întotdeauna să-L părăsești pe Dumnezeu în mod direct. Uneori îți va spune ceva mult mai subtil: „Mai lasă asta pentru mai târziu.”
Mai întâi cariera.
Mai întâi banii.
Mai întâi distracția.
Mai întâi relația.
Mai întâi succesul.
Mai întâi să-ți faci un nume.
Iar Dumnezeu poate aștepta.
Numai că anii trec, iar ceea ce amânăm astăzi poate deveni foarte greu de recuperat mâine.
De aceea, poate că Sfântul Fanurie este unul dintre sfinții potriviți pentru tinerii care se află la începutul vieții.
El ne amintește că tinerețea nu este un timp pierdut până la „adevărata” viață. Este chiar locul în care se pun temeliile.
În tinerețe se formează caracterul, se aleg prieteniile, se construiesc relațiile, se iau decizii care pot schimba decenii întregi și se stabilește, încet, cine vrem să devenim.
De aceea, nu trebuie să așteptăm să îmbătrânim pentru a ne apropia de Dumnezeu.
Nu trebuie să spunem: „Când voi avea familie, mă voi așeza.”
„Când voi avea un serviciu bun, voi avea timp pentru biserică.”
„Când voi scăpa de probleme, mă voi ruga mai mult.”
Viața nu funcționează după calendarul nostru.
Astăzi este ziua în care putem începe.
Poate cu o rugăciune spusă sincer.
Poate cu o spovedanie.
Poate cu o întoarcere la biserică după o lungă absență.
Poate cu o împăcare pe care am amânat-o.
Poate cu hotărârea de a nu mai trăi o viață împărțită între ceea ce credem duminica și ceea ce facem în restul săptămânii.
Sfântul Fanurie rămâne înaintea noastră ca un tânăr care nu și-a risipit tinerețea în căutarea aprobării lumii.
Icoana lui a fost descoperită după veacuri, iar numele lui a rămas în Biserică.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase contraste cu lumea în care trăim.
Astăzi, milioane de oameni se luptă să nu fie uitați. Își construiesc imaginea, își măsoară popularitatea, își numără urmăritorii și încearcă să lase impresia că viața lor merită privită.
Sfântul Fanurie nu a avut nevoie să-și construiască imaginea.
A avut nevoie să-și păstreze credința.
Și după veacuri, chipul lui încă vorbește.
Nu pentru că a fost celebru.
Ci pentru că a fost credincios.
Iar pentru un tânăr care se întreabă astăzi dacă merită să rămână aproape de Dumnezeu într-o lume care pare să meargă în altă direcție, răspunsul Sfântului Fanurie este simplu și puternic:
Merită să-ți păstrezi sufletul, chiar dacă pentru aceasta pierzi aprobarea lumii.
La mulți ani tuturor celor care poartă numele Sfântului Fanurie și tuturor celor care îl cinstesc astăzi.
Să-i cerem să ne ajute să găsim ceea ce am pierdut, dar mai ales să nu pierdem ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat.
Iar dacă suntem tineri, să nu credem că Dumnezeu ne așteaptă „mai târziu”.
El ne cheamă acum.
