Există în viața omului clipe în care timpul pare să-și piardă puterea asupra noastră. Sunt momente în care, pentru o clipă, înțelegem că ceea ce numim viață nu este decât o trecere, o călătorie între două lumi, iar ceea ce ne sperie cel mai mult nu este neapărat moartea, ci faptul că ne-am putea trezi, la capătul drumului, că am trecut prin această lume fără să fi învățat cu adevărat să trăim.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului ne așază tocmai în fața acestei taine. Biserica nu vorbește despre moartea Maicii Domnului ca despre o dispariție, ca despre o înfrângere sau ca despre sfârșitul unei existențe. O numește „adormire”. Cuvântul acesta, atât de blând și de adânc, schimbă perspectiva asupra morții. Cel care adoarme nu încetează să existe. Se desprinde pentru o vreme de lumea în care a trăit și așteaptă trezirea.
Maica Domnului, cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, cea care a stat lângă Cruce, cea care a cunoscut durerea unei mame și bucuria Învierii, trece prin poarta morții fără ca moartea să poată avea ultimul cuvânt asupra ei. Adormirea ei devine astfel o mărturie că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât despărțirea, iar viața adevărată nu se termină acolo unde ochii noștri văd sfârșitul.
Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai mari învățături ale acestei sărbători: noi ne temem de moarte pentru că ne-am obișnuit să privim viața numai cu ochii acestei lumi. Ne agățăm de lucruri, de case, de bani, de planuri, de recunoaștere, de oameni și de tot ceea ce ne face să credem că suntem aici pentru totdeauna. Ne comportăm ca și cum ziua de mâine ni s-ar cuveni. Facem planuri pentru ani pe care nu îi avem încă și uităm să trăim cu adevărat ziua pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o.
Și, mai grav decât atât, uneori omul începe să adoarmă înainte de moarte.
Există o adormire a trupului, dar există și o adormire a sufletului.
Omul poate merge, poate vorbi, poate munci, poate zâmbi, poate avea o familie, poate fi prezent în mijlocul lumii și, cu toate acestea, să fie adormit înlăuntrul său. Se poate trezi dimineața și să nu mai știe pentru ce se trezește. Poate să aibă tot mai multe lucruri și tot mai puțină pace. Poate să vorbească despre Dumnezeu și să nu-I mai simtă apropierea. Poate să intre într-o biserică și să rămână cu inima departe de altar.
Aceasta este poate cea mai periculoasă adormire: aceea în care omul nu-și mai dă seama că doarme.
Adormirea Maicii Domnului ne cheamă însă la trezire. Ne amintește că viața nu trebuie risipită în lucruri trecătoare și că sufletul nu poate fi hrănit cu ceea ce îi oferă lumea atunci când aceasta uită de Dumnezeu. În fața icoanei Maicii Domnului adormite, omul este chemat să se întrebe nu doar cum va muri, ci mai ales cum trăiește acum.
Pentru că felul în care trăim astăzi pregătește felul în care vom întâmpina veșnicia.
Maica Domnului nu ne este doar chipul sfințeniei, ci și chipul unei vieți în care voia lui Dumnezeu a avut întâietate. Ea nu a trăit pentru sine. Întreaga ei existență a fost un răspuns. „Iată roaba Domnului” nu a fost doar un cuvânt rostit într-o clipă a istoriei, ci a fost felul în care și-a așezat întreaga viață înaintea lui Dumnezeu. În bucurie și în durere, în tăcere și în suferință, lângă Prunc și lângă Cruce, Maica Domnului a rămas aproape de Dumnezeu.
De aceea, și adormirea ei este plină de lumină.
Noi, în schimb, ne consumăm adesea viața fugind de ceea ce este esențial. Ne grăbim, ne supărăm, ne certăm, adunăm nemulțumiri, răspundem la rău cu rău și ne lăsăm sufletul acoperit încet de praful grijilor. Ne pierdem vremea în lucruri care mâine nu vor mai avea nicio importanță și uităm să spunem un cuvânt bun celui de lângă noi. Amânăm rugăciunea, amânăm împăcarea, amânăm iertarea, amânăm întoarcerea către Dumnezeu, ca și cum am avea înaintea noastră o viață fără sfârșit.
Dar viața aceasta este fragilă.
Nu știm cât timp avem. Și tocmai de aceea fiecare zi este un dar.
Adormirea Maicii Domnului ne privește și pe noi, pentru că ne amintește că fiecare dintre noi va ajunge, într-o zi, la hotarul acestei lumi. Nu știm când va veni acea clipă și nu ne este dat să cunoaștem ceasul. Dar ni se dăruiește ceva mai important: posibilitatea de a ne pregăti inima.
A ne pregăti pentru moarte nu înseamnă să trăim în frică. Înseamnă să învățăm să trăim în adevăr.
Să nu lăsăm pentru mâine iubirea pe care o putem dărui astăzi. Să nu păstrăm în inimă resentimente care ne otrăvesc. Să cerem iertare atunci când am greșit. Să iertăm atunci când am fost răniți. Să ne întoarcem la rugăciune atunci când sufletul nostru s-a îndepărtat. Să nu ne fie rușine de credință și să nu ne fie teamă să recunoaștem înaintea lui Dumnezeu cât de slabi suntem.
Poate că aceasta este adevărata pregătire pentru „adormirea” noastră: să nu fim găsiți adormiți sufletește.
Să fim treji.
Să avem candela aprinsă.
Să știm către Cine mergem.
În lumina acestei sărbători, moartea nu mai apare ca un zid întunecat, ci ca o trecere. Nu pentru că omul ar avea prin sine puterea de a învinge moartea, ci pentru că Hristos a trecut prin moarte și a deschis drumul către Înviere. Maica Domnului este cea care ne arată, cu întreaga ei viață, unde duce acest drum atunci când omul se încredințează cu adevărat lui Dumnezeu.
De aceea, în ziua Adormirii Maicii Domnului, poate că ar trebui să ne oprim puțin din alergarea noastră. Să lăsăm pentru câteva clipe zgomotul lumii și să privim înlăuntrul nostru. Nu pentru a ne condamna, ci pentru a vedea adevărul.
Cât de treaz este sufletul meu?
Mai este Dumnezeu în centrul vieții mele?
Mai știu să mă rog?
Mai pot ierta?
Mai pot iubi fără să cer ceva în schimb?
Mai am timp pentru cei pe care îi iubesc?
Mai simt durerea celuilalt?
Mai am dor după Dumnezeu?
Sunt întrebări simple, dar răspunsurile lor pot schimba o viață.
Adormirea Maicii Domnului ne vorbește despre sfârșitul pământesc al unei vieți care a fost în întregime orientată către Dumnezeu. Adormirea noastră, cea de fiecare zi, ne vorbește însă despre prezent. Despre felul în care ne pierdem încet sufletul atunci când ne lăsăm absorbiți de lumea aceasta și uităm că nu suntem făcuți numai pentru ceea ce se vede.
Poate că astăzi nu avem nevoie de lucruri extraordinare. Poate că avem nevoie doar să ne trezim.
Să ne trezim din nepăsare.
Din grabă.
Din mândrie.
Din răutate.
Din falsa impresie că avem timp pentru toate.
Să ne trezim dintr-o viață trăită numai la suprafață și să coborâm din nou în adâncul inimii, acolo unde Dumnezeu așteaptă fără zgomot, fără să ne forțeze, fără să ne grăbească.
Iar dacă ne este teamă de ultima adormire, să învățăm de la Maica Domnului cum să ne încredințăm lui Dumnezeu. Pentru că cel care a învățat să se abandoneze în mâinile lui Dumnezeu în fiecare zi nu va fi singur nici în ceasul plecării.
În fața icoanei Adormirii Maicii Domnului, Biserica ne arată taina unei despărțiri care nu este definitivă. Trupul ei este așezat în odihnă, iar Hristos, Cel pe care ea L-a purtat în brațe, o primește acum în Împărăția Sa. Imaginea aceasta răstoarnă logica lumii: Cel primit odinioară de Maică în brațele ei o primește acum pe ea.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase nădejdi ale creștinului.
Că într-o zi, după toate drumurile, după toate durerile, după toate căderile și ridicările, după toate întrebările și după toate lacrimile, Dumnezeu nu ne va privi ca pe niște străini, ci ca pe niște fii care se întorc acasă.
De aceea, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului nu este o sărbătoare a tristeții, ci a nădejdii.
Ne învață că sfârșitul nu este sfârșit.
Ne învață că moartea nu are ultimul cuvânt.
Ne învață că iubirea nu moare.
Și ne învață, mai ales, că trebuie să ne trezim cât încă este zi.
Cât încă putem iubi.
Cât încă putem ierta.
Cât încă putem să ne întoarcem.
Cât încă putem să spunem, asemenea Maicii Domnului, cu toată inima: „Iată, Doamne, sunt aici.”
Pentru că adevărata întrebare nu este dacă vom adormi într-o zi. Cu toții vom trece prin această taină. Întrebarea este dacă, atunci când va veni ceasul nostru, sufletul va fi treaz și îndreptat către Dumnezeu.
Iar Maica Domnului, cea care a trecut prin adormire către viață, rămâne lângă noi ca o mamă. Ne învață să nu ne temem de trecere, ci să ne temem de o viață în care am uitat pentru ce am fost creați.
Să nu așteptăm ultima clipă pentru a ne trezi.
Să ne trezim astăzi.
Să ne trezim cât încă mai putem schimba ceva în noi.
Și să cerem Maicii Domnului să ne fie aproape atunci când, după această viață, va veni și pentru noi clipa adormirii, ca sufletul nostru să nu adoarmă în întuneric, ci să se odihnească în nădejdea Învierii și în lumina iubirii lui Dumnezeu.
