„Când omul Îl alungă pe Dumnezeu și Își pierde pacea”
Evanghelia vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarei (Matei 8, 28-34)
Iubiți frați și surori în Hristos,
Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi este una dintre cele mai impresionante și mai cutremurătoare pagini ale Sfintei Scripturi. Ea ne vorbește despre doi oameni care ajunseseră într-o stare de suferință cumplită. Nu mai locuiau în case, ci printre morminte. Nu mai aveau liniște, nici libertate, nici chip omenesc. Erau robiți de puterea diavolului.
Și totuși, Mântuitorul Hristos trece Marea Galileii special pentru ei. Nu merge pentru mulțimi, nu merge pentru faimă, ci pentru două suflete aflate în cea mai adâncă întunecime.
Aceasta este prima lecție a Evangheliei: pentru Dumnezeu, niciun om nu este pierdut.
De multe ori oamenii renunță la semenii lor. Îi etichetează: „Acesta nu se mai schimbă”, „Acesta este un om pierdut”. Dumnezeu însă nu vorbește niciodată astfel. El vede în fiecare om chipul Său, chiar dacă acesta este acoperit de păcat.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iubirea lui Dumnezeu este asemenea unui medic care nu fuge de bolnavii cei mai grei, ci tocmai la ei aleargă.
Fraților,
Cei doi demonizați locuiau printre morminte. Nu este doar un detaliu geografic. Mormântul este simbolul morții sufletești. Ori de câte ori omul trăiește fără Dumnezeu, el începe să locuiască, duhovnicește, printre morminte: mormântul iubirii, al nădejdii, al curăției și al credinței.
Priviți lumea de astăzi.
Avem tehnologie, confort și informație, dar tot mai mulți oameni sunt singuri. Tot mai mulți nu mai găsesc sensul vieții. Tot mai mulți caută fericirea în lucruri care nu pot umple golul sufletului.
Vedem dependențe de alcool și droguri, dar și dependențe mai subtile: de telefon, de rețelele sociale, de imagine, de bani, de succes, de putere. Omul ajunge să fie condus de patimi fără să-și mai dea seama.
Diavolul nu începe prin a cere totul. El cere puțin: o rugăciune lăsată pe mâine, o duminică lipsită de biserică, un păcat considerat neînsemnat. Dar, dacă omul nu se împotrivește, lanțurile devin din ce în ce mai grele.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune că cea mai mare biruință a diavolului este să-l facă pe om să creadă că diavolul nu există.
Și cât de actuală este această observație!
Astăzi se vorbește despre orice: energie, vibrații, psihologie, dezvoltare personală. Dar aproape nimeni nu mai vorbește despre lupta nevăzută dintre bine și rău.
Diavolul nu dorește să fie observat. El preferă să lucreze în ascuns, prin mândrie, prin egoism, prin dezbinare și prin răceala inimii.
Însă Evanghelia ne arată că toate aceste puteri tremură înaintea lui Hristos.
Demonii strigă:
„Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”
Observați ceva impresionant: demonii recunosc dumnezeirea lui Hristos, în timp ce mulți oameni nu o recunosc.
Nu este suficient să știi cine este Hristos. Trebuie să-L primești în viața ta.
Urmează apoi un moment care i-a nedumerit pe mulți: demonii cer voie să intre în turma de porci.
Biserica a explicat că Hristos îngăduie aceasta pentru a arăta cât de distrugătoare este lucrarea diavolului. Dacă niște animale s-au aruncat imediat în mare, cu atât mai mult ar distruge omul dacă Dumnezeu nu l-ar ocroti.
Aici apare întrebarea: de ce au preferat locuitorii Gadarei să-L alunge pe Hristos?
Răspunsul este simplu și dureros.
Au iubit mai mult averea decât mântuirea.
Doi oameni fuseseră redați vieții, iar ei plângeau după porci.
Fraților,
Nu judecați prea repede pe gadareni.
Și noi facem uneori la fel.
Când Dumnezeu ne cere să renunțăm la un păcat, spunem că este prea greu.
Când ne cheamă la post, spunem că nu avem timp.
Când ne cheamă la rugăciune, spunem că suntem obosiți.
Când ne cheamă la biserică, găsim alte preocupări.
În felul acesta Îi spunem și noi, fără cuvinte:
„Doamne, pleacă din ținutul meu.”
Sfântul Paisie Aghioritul spunea că atunci când omul Îl scoate pe Hristos din inima sa, golul nu rămâne gol. El este ocupat de frică, de neliniște și de patimi.
Priviți câte tulburări există astăzi.
Oamenii au case mai mari ca oricând, dar inimile mai goale.
Au comunicații rapide, dar tot mai puțină comuniune.
Au divertisment fără sfârșit, dar tot mai puțină bucurie.
Pentru că pacea nu vine din exterior.
Pacea este Persoană.
Pacea este Hristos.
De aceea spune Mântuitorul:
„Pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu.” (Ioan 14, 27)
Fraților,
Fiecare dintre noi are propriul ținut al Gadarei.
Poate fi familia noastră.
Poate fi locul de muncă.
Poate fi inima noastră.
Și acolo Hristos bate la ușă.
Întrebarea nu este dacă El vine.
Întrebarea este dacă Îl primim.
La sfârșitul Evangheliei, Hristos pleacă. Nu pentru că nu mai iubește oamenii, ci pentru că respectă libertatea lor.
Aceasta este una dintre cele mai serioase lecții ale creștinismului.
Dumnezeu nu intră cu forța.
El cheamă.
Așteaptă.
Iubește.
Dar nu obligă.
De aceea, dacă vrem ca Hristos să rămână în casa noastră, trebuie să-I facem loc prin pocăință, prin iertare, prin rugăciune și prin dragostea față de aproapele.
Închei cu un gând al Sfântului Isaac Sirul:
„Inima care s-a umplut de Dumnezeu nu mai încape ura, nici frica, nici deznădejdea.”
Să-L rugăm pe Domnul să izgonească și din inimile noastre tot ceea ce ne desparte de El: mândria, iubirea de bani, egoismul, nepăsarea și lipsa de credință.
Atunci și noi vom cunoaște adevărata libertate, pentru că omul este cu adevărat liber numai atunci când trăiește în Hristos.
Amin.
