Iată un episod care aduce o răsturnare de situaţie. Hristos dă drumul mulţimilor şi vine umblând pe apa învolburată către corabia unde se află ucenicii Săi. De obicei prezenţa Lui fizică e explicită, El cerând celorlalţi efortul duhovnicesc de a-L recunoaşte pe El, Fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, în situaţia de faţă, ordinea se schimbă. Mersul Său pe mare în condiţii de furtună, de slabă vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenţă: de a-L recunoaşte pe stăpânul acestei puteri, evidente şi în acelaşi timp de neimaginat, ca fiind Hristos, Învăţătorul lor şi deopotrivă Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut într-o (re)cunoaştere mai profundă a Acestuia. De ce este greu? Întrucât simţurile nu îi mai ajută, întrucât ceea ce percep omeneşte nu mai constituie o garanţie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (încă) obişnuiţi să o aibă, una duhovnicească. Ceea ce le oferă Mântuitorul aici este o pregătire pentru Înviere. O scară către acea nouă fizică, înduhovnicită, a trupului Său înviat.
Şi Petru îndrăzneşte să încerce această recunoaştere. Nu numai că o face, dar are inspiraţia şi cum să o facă. Şi începe prin a cere o binecuvântare, spunând: porunceşte-mi! Adică, pune Tu harul Tău, dragostea Ta, puterea Ta să intru în această nebunie sfântă de a face ceva ce simţul meu de conservare mi-ar interzice categoric, să merg pe apă. Dar o cere oare în jurul corăbiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o ţintă cât se poate de clară: Mântuitorul. Cere să meargă către El, către Dumnezeu. Oarecum zicând: dacă Tu eşti Cel pe care Îl cunoaştem, iată cheia recunoaşterii Tale, întrucât nimeni nu are şi nu poate să dea această putere în afară de Tine.
Mântuitorul nu se lasă mult rugat. Ajunge o cerere şi dă răspunsul şi binecuvântarea: vino! Şi Petru începe să meargă pe apă. Dar… şi iată „dar”-urile cu care viaţa noastră este presărată în drumul către Dumnezeu. De la starea duhovnicească a încrederii, privirea i se furişează la realitatea concretă a simţurilor. Or, căderea sub simţuri clatină, scufundă… Nu greutatea sa îl scufundă, ci necredinţa care creştea pe măsură ce se limita la lucrarea simţurilor. Şi deopotrivă pierderea recunoaşterii lui Hristos ca Dumnezeu, întrucât îndoiala îl face să uite că puterea nu era a lui, ci a lui Hristos. Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Înspăimântându-se, Petru strigă după ajutor. Nu oriunde, ci către Ţinta drumului său. Ce face Dumnezeu? Întinde îndată mâna. Se arată în proximitatea lui, este lângă el, suficient de aproape. Însă îl şi ceartă: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Or, oare poate fi numit puţin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? ne întrebăm azi. Şi cu toate acestea Mântuitorul îl ceartă. Dar îl ceartă salvându-l, întărindu-l, sprijinindu-l. Îl ceartă restaurându-l interior, reparând adevărata sa derută: cea duhovnicească. Ăsta este sensul certării lui Dumnezeu: restaurarea credinţei, întărirea.
Oare Mântuitorul nu putea de la început să potolească vântul? Putea, din moment ce, relatează evanghelistul, urcându-se ei în corabie, vântul s-a potolit. Dar sensul acestei lecţii de viaţă duhovnicească e altul: este al lui Dumnezeu să ia valurile, dar tot al Lui este şi să întărească în a le suporta şi în a nu te scufunda în vreme de furtună. Or, corabia, cuprinsă de linişte prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor ce mărturisesc: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Fără Hristos Biserica e în primejdie, iar ieşirea din ea este moarte sigură. Cu El, valurile se liniştesc, iar mersul pe furtuna aceşti vieţi este fără primejdie cât timp e ascultare şi binecuvântare. Aceasta este de altfel şi misiunea Bisericii: să aducă pacea lui Hristos (…).
Vieţile noastre nu sunt scutite de furtună. Hristos ne cheamă însă să mergem ignorând valurile, cu puterea Lui. Iar când nu mai putem, obosiţi şi împovăraţi, ne sprijină. Spre eternitate.
(Pr. Răzvan Ionescu, Paris)
