Iubiții mei,
aidoma praznicului de la 1 octombrie, și praznicul de față, din ziua de 30 ianuarie, este o consecință a unei vedenii dumnezeiești. Adică a apărut în urma unei vedenii dumnezeiești, vedenie care a fost primită de la Dumnezeu, pentru ca să se
pună capăt unei dispute.
Iar disputa/ controversa religioasă iscată la Constantinopol, în sec. al 11-lea, în timpul împărăției lui Alexios I Comninos [1081-1118], era între erudiții și bărbații virtuoși ai cetății.
Căci unii îl considerau cel mai mare pe Sfântul Vasilios cel Mare, alții îl considerau
cel mai mare pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, pecând alții îl considerau cel mai mare pe Sfântul Grigorios Teologul. Și datorită acestei dispute religioase, creștinii capitalei imperiale erau împărțiți în trei facțiuni, unii considerându-se ioanniți, alții vasiliți, iar alții grigoriți.
Însă rezolvarea disputei nu a venit de la oameni, ci de la Dumnezeu!
Căci oamenii, când se despart în mod pătimaș în facțiuni, nu se mai gândesc la unitatea Bisericii, ci doar la interesul lor.
Însă Dumnezeu se gândește continuu la unitatea Bisericii și, în același timp, la mântuirea tuturor oamenilor. Iar cei care sunt oameni duhovnicești nu pot fi, în același timp, partinici, ci ei, aidoma Lui, au gânduri mari pentru Biserică și
pentru lume.
Căci oamenii duhovnicești, oamenii lui Dumnezeu, iubesc mai mult decât orice unitatea Bisericii și mântuirea tuturor oamenilor. Pentru că, atunci când vorbim de unitatea Bisericii, ne referim, în același timp, la unitate în parohia noastră, în
episcopia noastră, în mitropolia noastră, în Biserica noastră națională, în Biserică în totalitatea ei.
Unitateainterioară a Bisericii e dorința fundamentală a oricărui om duhovnicesc, conștient de importanța capitală a Bisericii în lume.
Căci numai dacă Biserica e una și acționează unitar, ea poate convinge pe cei din afara ei. Căci, pe lângă unitatea interioară a Bisericii, a dori mântuirea tuturor înseamnă a fi deschis și a face misiune în lume, pentru ca oameni de alte credințe „creștine” și religii să cunoască dreapta credință a Bisericii.
Așa că slujirea și predica în Biserică trebuie să însemne, în același timp, stârnirea unui dor tot mai mare pentru unitatea interioară a Bisericii prin iubire și curățire de patimi și prin rămânerea în aceeași Tradiție a Bisericii, dar, în același timp, slujirea și predica noastră trebuie să fie și o continuă îmbiere/ invitare a tuturor oamenilor la modul de
viețuire apostolic și catolic al Bisericii Ortodoxe, al Bisericii lui Dumnezeu.
Pentru că Biserica noastră este cu adevărat apostolică și catolică în același timp. Ea e apostolică, pentru că vine de la Apostolii Lui, de la Cincizecime, dar, în același timp, Biserica noastră e catolică, pentru că ea e pentru toată lumea, e Biserica lui Dumnezeu pentru întreaga lume, pentru toate neamurile pământului.
Și dacă iubim unitatea Bisericii, atunci trebuie să iubim, în același timp, sfințenia, apostolicitatea și catolicitatea ei, adică modul integral de a fi al Bisericii, pentru că Biserica e una, e sfântă, e catolică și e apostolică, adică e Biserica menită să fie
propovăduită tuturor și să îi încapă/ să îi cuprindă pe toți oamenii pământului.
…Și, da, rezolvarea disputei a venit de la Dumnezeu!
Pentru că El e Cel care ne ține în unitate și în jurul aceluiași Potir al Lui, deși noi avem multe patimi și dorințe contrare.
Căci Dumnezeu a îngăduit ca Sfântul Mitropolit al Evhaitelor, Ioannis Mavropus, să aibă mai multe vedenii, în care Sfinții 3 Ierarhi să-i vorbească în mod extatic.
Pentru că i s-a arătat fiecare Sfânt Ierarh în parte, apoi câte trei, în aceeași vedenie, și i-au vorbit despre faptul că ei sunt una cu Dumnezeu și sunt nedespărțiți în fața Lui.
Și cei trei imenși Ierarhi ai Bisericii – imenși prin viața și teologia pe care au scris-o – au cerut să fie prăznuiți împreună în Biserică, pentru ca să nu mai existe certuri pe seama lor. Și, totodată, i-au spus Mitropolitului că ei vor mijloci pentru mântuirea celor care îi prăznuiesc împreună, pentru că au îndrăzneală înaintea lui
Dumnezeu.
Iar praznicul de azi, așadar, i-l datorăm acestui Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântului Ioannis Mavropus, care, potrivit vedeniei dumnezeiești și voinței Sfinților, a statornicit în această zi de 30 ianuarie, când iarna se deschide spre primăvară, ziua lor de pomenire.
Pentru ca teologiile lor să nu fie privite divergent, ci complementar.
Căci unul dintre principiile fundamentale ale teologiei ortodoxe e acela că teologiile particulare ale Sfinților sunt complementare și nu disjunctive.
Pentru că teologia ortodoxă se scrie și se gândește paradoxal. Iar dacă un Sfânt Părinte al Bisericii a scris într-un mod mai profund și personal despre o anumită problemă, în comparație cu alții, învățătura lui nu este exclusă, nu este înlăturată din
Tradiția Bisericii, ci ea este integrată organic în Tradiție, ca a unuia care a primit de la Dumnezeu o privire mult mai clară asupra lucrurilor.
Iar în ceea ce îi privește pe cei trei coloși ai teologiei pe care îi pomenim azi, toți trei au teologii particulare, profund personale. Scrisul lor se întâlnește și coincide asupra dogmelor, dar modul în care au tratat problematicile teologice e foarte personal.
Căci au scris teologie predicând, au scris teologie scriind tratate, epistole, imne, slujbe.
Însă lucrul definitoriu pentru toți trei a fost acela că au ridicat omilia/ predica la rang de tratat teologic. Predica lor, cea adânc elaborată, adânc studiată, cu precizie filologică și cu argumentare teologică și experiențială, a devenit normativă pentru
întreaga Biserică.
Pentru că ei nu au predicat „din amintiri”, nu au predicat lucruri „aproximative”, nu au predicat lucruri de care, peste ani, „să le fie rușine”, ci au predicat ca niște erudiți care mereu își fac temele, care merg pe texte, care vorbesc din fața textelor, arătând peste tot mintea lor luminată de Dumnezeu, iubirea lor pentru dreapta credință, iubirea lor pentru oameni, profunda iubire a lor față de oameni, motiv pentru care au predicat atât de mult.
Și nu numai că au predicat pentru credincioșii din vremea lor, pe care îi aveau în față, pentru care slujeau, ci s-au gândit la binele Bisericii dintotdeauna, scriindu-și predicile și pentru noi, urmașii lor, sau plătind scribi ca să le scrie predicile în timp
ce predicau.
Că ei nu aveau, ca noi, cameră de luat vederi sau reportofon, ci ei aveau doar o credință imensă în cuvântul scris, pe care îl scriau cu atenție și cu grijă pentru viitor.
Însă, dacă azi, predica e pentru mulți „o pierdere de timp” sau o poliloghie nesimțită, în care spui „tot ce îți trece prin cap”, trebuie să subliniez faptul că predica e singura armă a Bisericii și singurul ei mod de publicitare.
Dacă Biserica trebuie să se apere, ea trebuie să se apere prin cuvânt, prin predică, iar dacă vrea să își facă reclamă/ să fie cunoscută, tot prin predică se face cunoscută.
Dar prin predica ce are rigorile prezentului, care vorbește concis și răspicat, și care
mărturisește din adâncul experienței duhovnicești a Bisericii.
Căci, spre exemplu, Sfântul Vasilios cel Mare a trebuit să scrie despre Sfântul Duh un tratat teologic și l-a scris pe teologia Dumnezeieștii Scripturi.
Este editat în PG 32, col. 67-218. El a fost publicat în română în PSB 12, în 1988.
Și a scris tratatul pentru Sfântul Amfilohios, Episcopul de Iconiu182, dar, în definitiv, pentru întreaga Biserică.
Pentru că aici a dovedit că Sfântul Duh este Dumnezeu cu adevărat și deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Adică a vorbit despre adevărata triadologie a Bisericii. Și el a scris tratatul pentru că existau eretici care negau dumnezeirea Sfântului Duh. Adică
l-a scris din rațiuni practice.
Tot la fel, din rațiuni practice, Sfântul Ioannis Hrisostomos a comentat Dumnezeiasca Scriptură în mod sistematic, pentru ca cei din Biserică să înțeleagă faptul că Biserica poate da explicații vaste, coerente și profunde despre teologia Scripturii.
A comentat diverse locuri din Noul Testament în PG 51, a comentat Facerea în PG 53 și 54, a comentat Psalmii în PG 55. PG 56 e plin de omilii la Vechiul Testament. Tot volumul PG 57 e dedicat comentariului Evangheliei după Matteos, format
din predici.
Predici lungi, predici grele, predici teologice și cu o profundă raportare la realitate.
Pentru că vorbește pentru lumea lui și despre lumea lui, care era plină de patimi ca și a noastră.
Sfântul Grigorios Teologul – pe a cărui Viață o scriu acum și din care v-am prezentat deja peste 200 de pagini – a predicat despre Preasfânta Treime din același motiv pentru care a scris Sfântul Vasilios, prietenul lui, despre Sfântul Duh: din cauza ereticilor care Îl contestau pe Dumnezeul nostru treimic.
Predicile lui au fost gura Bisericii. Gura prin care Biserica s-a exprimat, prin care și-a mărturisit credința.
Tocmai de aceea, predica e lucrul cel mai greu și mai responsabil în Biserică, pentru că ea vorbește despre ceea ce trăim noi la Slujbe, despre experiența noastră ortodoxă și despre adevărul Tradiției Bisericii.
Și în predică noi trebuie să îmbrățișăm și să exprimăm într-un mod adecvat și iubitor, evlavios, întreaga Tradiție, experiență și istorie a Bisericii.
Fapt pentru care predica trebuie să aibă echilibru, dar și consistență, coerență, dar și profunzime, ea trebuie să fie o mărturisire clară și adevărată a dogmelor Bisericii și, în același timp, o dinamizare continuă a celor credincioși pentru a trăi în mod
propriu în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.
Predica e grea. Necesită multă muncă în spate, înainte de redactarea ei și de expunerea ei publică.
Și ea este o luare de contact cu temperatura interioară a celui care o mărturisește.
Adică cu evlavia lui, dar și cu responsabilitatea lui, cu grija lui față de oameni, cu profunda lui cunoaștere teologică, cu experiența lui duhovnicească.
Și oricând citim predicile Sfinților Părinți și ale teologilor Bisericii trebuie să luăm aminte la mai multe lucruri. Ca spre exemplu: la modul în care expun ideile, la modul în care le argumentează, la ce respiră din ele, la grija față de detalii, la cât au muncit pentru a aduce în prim-planul Bisericii texte, persoane, evenimente, relatări.
Pentru că în predică reactualizăm, ca și în Sfintele noastre Slujbe, învățătura Bisericii, praznicele ei, pomenirea Sfinților Bisericii, dar și diverse probleme, mai vechi și mai recente ale Bisericii. Dar ne exprimăm și față de diverse realități ale lumii noastre, care cer lămuriri, care cer nuanțări.
Așadar, iubiții mei, praznicul de astăzi e un praznic al unității Bisericii și al frățietății!
Pentru că Sfinții trei Ierarhi astăzi pomeniți au mărturisit că sunt una în slava lui Dumnezeu și una în iubirea între ei. Și că mărturia lor trebuie văzută împreună,
după cum împreună trebuie văzută întreaga mărturie a Sfinților Bisericii.
Iar armonizarea, punerea împreună a teologiilor Sfinților Bisericii e datoria sfântă, în primul rând, a clerului Bisericii și a teologilor Bisericii.
Pentru că în Biserică trebuie să se predice teologiile Sfinților Bisericii, iar în cărți erudite, bine scrise, și, mai ales, scrise cu evlavie și sfințenie, teologii Bisericii
trebuie să arate cum se armonizează în mod paradoxal toate explicitările teologice ale Sfinților.
Căci dacă în Biserică se predică unitatea și nu schisma, nu minimalizarea unora în detrimentul altora, atunci îi avem pe toți Sfinții împreună și teologiile lor le vedem ca fiind convergente.
Din anul 1936, Patronii facultăților de teologie ortodoxă din întreaga lume sunt Sfinții 3 Ierarhi187 astăzi pomeniți.
Pentru ca să fie un model viu, autentic, deplin ortodox pentru tot studentul ortodox și, mai târziu, pentru tot diaconul, preotul, episcopul, monahul și mireanul ortodox.
Căci în școlile de teologie – dacă vrei să studiezi și nu să te plimbi prin oraș –, înveți
teologie și la cursuri și la Biserică și în mod particular, studiind în bibliotecă.
Înveți și trăiești ceea ce înveți.
Însă, ca să știi cum să folosești în slujirea și în predica ta ceea ce înveți, trebuie să ai Profesori autentici de teologie și de viață ortodoxă. Iar cei trei Sfinți Ierarhi pomeniți azi – unul fiind Arhiepiscop, Sfântul Vasilios, iar ceilalți doi Patriarhi ai Constantinopolului – sunt Profesori autentici de teologie și de slujire și trăire ortodoxă, care pot instrui indirect, prin cărțile lor, dar și direct, prin harul rugăciunilor lor și prin luminările lor dumnezeiești, pe cei care vor să slujească, să predice și să trăiască ortodox, adică sfânt.
Căci toți trei au scris Dumnezeiești Liturghii, toți trei au scris rugăciuni, toți trei au predicat, au predicat foarte mult, iar predicile lor sunt, adesea, tratate teologice, pentru că au slujit neîncetat lui Dumnezeu și oamenilor.
…Pentru că Sfinții ne-au mărturisit că sunt împreună, acum îi putem pomeni, la un loc,
dimpreună cu toți cei care le poartă numele și care trebuie să le urmeze și viața.
Pentru că degeaba avem noi nume de Sfinți, dacă nu avem și vieți sfinte. Ci, mai degrabă, trebuie să ne sfințim viața, pentru ca și numele nostru să fie nume de Sfânt.
Vă doresc tuturor o zi plină de bucurie și de seninătate! Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 11
Prelucrare text; Bunavestire.net
