P

Pocăinţa este atotputernică

Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer.

 Prin ea e curăţit, e şters orice păcat.

 Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă.

 Nemăsuratul ocean înghite la fel de lesne şi apele unui râu mare, care au străbătut cu măreţie ţări întregi, şi undele firave ale unui pârâu abia băgat de seamă: şi în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări. 

Să te încredinţeze de aceasta cei cinci sute şi cincizeci de dinari iertaţi deopotrivă: Cel ce dă este nesfârşit de bogat, iar datornicii sunt în aceeaşi neputinţă de a plăti (Lc. 7, 41-42).


Şi un păcat mic rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat; şi un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. 

Adu-ţi aminte de Sfântul David, care a căzut în curvie şi în ucidere. In sufletul dreptului s-a strecurat pe nesimţite nebăgarea de seamă: din nebăgarea de seamă s-a născut nepaza simţurilor trupeşti, privirea scăpată de sub pază s-a întâlnit pe neaşteptate cu ceva smintitor: acest ceva smintitor a stârnit în sufletul sfinţit o poftă nelegiuită; poftei i-a urmat împlinirea nelegiuită; după săvârşirea preacurviei a urmat ruşinea slavei deşarte.

 Ruşinea cu care s-a ruşinat de păcat trufia omenească a născut o nouă poftă nelegiuită: dorinţa de a ascunde păcatul, dorinţa de a păstra masca dreptăţii în faţa oamenilor. De aceea, a fost săvârşită ucidere. 

Indelung a rămas David în împietrire, în nesimţire, ca şi cum nu ar fi fost vinovat de nici un păcat. 

A fost nevoie ca Dumnezeu însuşi să îl dea în vileag. La porunca Lui, prorocul Natan l-a dat în vileag pe cel care păcătuise – şi îndată ce David a zis: Păcătuit-am Domnului, a şi ieşit răspunsul de la Domnul: Domnul a iertat păcatul tău (II Imp. 12, 13).


Atotputernica pocăinţă a mântuit cetăţi şi împărăţii întregi, a schimbat hotărârile care fuseseră rostite deja de Dumnezeu. Astfel, cetatea cu mulţi locuitori a Ninivei, asupra căreia Prorocul lui Dumnezeu rostise osânda pieirii, a îndepărtat această osândă prin pocăinţă – şi Prorocul, nu departe de Ninive, aştepta în zadar nimicirea ei, împlinirea prorociei sale!


Toată Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii sunt pline de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei.  Vameşul, care era împovărat cu păcate, a venit în templul lui Dumnezeu, şi pentru smerenia şi pocăinţa sa a ieşit din templu îndreptăţit. Alt vameş, Zaheu, îndată ce a luat hotărârea de a se îndrepta a şi fost numit fiu al lui Avraam: asupra lui a ieşit hotărâre de la Dumnezeu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Lc. 19, 9). Curva ce a căzut la picioarele Mântuitorului şi a schimbat dragostea de păcat pe dragostea de Dumnezeu, a auzit: Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit (Lc. 7, 47). Tâlharul răstignit de-a dreapta Dumnezeu-Omului a primit mântuirea în ultimele clipe ale înviforatei sale vieţi. Numai ce s-a smerit, numai ce s-a văzut pe sine vrednic de osândă, că ochii lui sufleteşti s-au deschis şi L-a recunoscut în cel răstignit pe Dumnezeu-Omul; cunoscându-L, L-a mărturisit; îndată ce L-a mărturisit, a şi primit făgăduinţa veşnicei fericiri. Iată o întâmplare care se potriveşte pe deplin cu evanghelica învăţătură! 

Cel ce crede în Mine, a grăit Domnul, de va şi muri, viu va fi (In. 11, 25).

El a vestit despre sine făţiş şi limpede: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9, 13).


Să nu credeţi că deosebit de fericiţi au fost acei păcătoşi care au trăit în vre­mea petrecerii Mântuitorului pe pământ: fericiţi au fost cei ce s-au folosit de mărturisirea păcatelor şi de pocăinţă; dimpotrivă, cei ce au lepădat atotputer­nica doctorie a pocăinţei şi au rămas în păcate, au pierit în urma nepocăirii lor, în urma împietririi lor. 

Nimic şi nimeni nu ne împiedică să dobândim şi noi acum fericirea păcătoşilor care s-au pocăit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.

 El le-a spus despre Sine celor ce cred în El: Iată, Eu cu voi sunt în toa­te zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20). Când te vei înfăţişa părintelui tău duhovnic, el îţi va întări adevărul vestit de noi: „Iată, fiule”, îţi va spune, „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta”[1].

Stând înaintea lui Hristos însuşi, cere de la El şi primeşte de la El mare şi bogată milă: iertarea păcatelor.


Aşadar, pentru ce să întârziem? De ce să ne oprim, să cădem în îndoială şi nehotărâre, prin care se veseleşte şi se întăreşte asupra noastră diavolul?

Vei spune: „Păcatele numeroase, grele, îndelungate mă aruncă în îndoială şi neho­tărâre; în urma îndelungatei păcătuiri, puterile sufletului s-au istovit, simt că însăşi voia mea slobodă a slăbit”. 

Aşa este! Păcatele tale sunt grele. Pentru toţi doctorii starea ta e de nevindecat, dar nu şi pentru doctorul Hristos, Cel atot­puternic şi nesfârşit de milostiv. Neîncrezătoarea ta sfială ar mai putea fi cât de cât dezvinovăţită dacă te-ai putea aştepta ca Doctorul să-şi întoarcă privirile de la tine, să te lepede cu dispreţ şi mânie.

 El, însă nu te va lepăda; dimpotri­vă, te cheamă la Sine, te roagă să te apropii de El. 

El nu te va dojeni; nici un cuvânt aspru nu va ieşi din gura Lui: El te cheamă la Sine numai pentru a-ţi dărui iertare şi tămăduire.

 Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul, şi de vor fi pă­catele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi (Is. 1, 18).


Scopul venirii lui Hristos pe pământ stă în slobo­zirea sufletelor omeneşti de păcatul care le stăpânea şi refacerea în noi a chi­pului dumnezeiesc căzut. Iată Mielul lui Dumnezeu, dă mărturie despre Iisus Inaintemergătorul Ioan, Care ridică păcatul lumii (In. 1, 29).

Tămăduirea bo­lilor trupeşti a fost numai o mărturie a vindecării sufletului de păcat. Când înaintea Domnului l-au adus pe slăbănog, El i-a grăit celui bolnav: îndrăz­neşte, fiule, iartă-se ţie păcatele tale (Mt. 9, 2-7).

Unii din cărturari, care erau de faţă, au cugetat că a fost rostită o hulă.

Iisus, văzând gândurile lor, le-a zis: Pentru ce voi cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Că ce este mai lesne, a zice: iartă-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta (Mt. 9, 4-7). Dacă până acum ai fost slăbăno­git de păcat până într-atât că ţi-ai pierdut chiar voia de a face binele; dacă eşti lepros, surd şi orb cu sufletul; dacă te-ai supus diavolului până într-atât că ai intrat sub stăpânirea lui cu desăvârşire şi, supus fiind silniciei vrăjmaşului, te asemeni cu îndrăciţii, nici atunci să nu te îndoieşti a te apropia de pocăinţă, şi vei auzi: Iartă-se ţie păcatele tale. 

Ziditorul tău este şi Ziditorul inimii, şi al minţii tale, şi al voii tale. Le-ai adus în neorânduială, le-ai stricat cu păcatul? 

Ziditorul poate să rezidească inimă curată din inimă pângărită şi întunecată şi poate înnoi mintea vătămată cu harul Său cel atotputernic. 

El poate întări în bine voia ta suferindă şi istovită sub silnicia păcatului şi poate astfel să îna­poieze sufletului tău bucuria prin nădejdea mântuirii, ce se arată în biruinţele voii asupra păcatului.


Să nu-i răsară cuiva gândul viclean:„Uşor se primeşte iertarea prin pocă­inţă: aceasta ne îngăduie să nu fim aspri faţă de noi înşine, să cutezăm a ne deda plăcerilor păcătoase. Mai mult: ea priveşte cu îngăduinţă înnoirea căde­rilor grele”. Nu! Nu aşa este dăruită iertarea păcatelor în pocăinţă. Ea este dă­ruită cu condiţia ca cel căzut în păcate de moarte să le părăsească. Asta reiese limpede chiar din cuvintele Mântuitorului: după ce a iertat-o pe curva adusă înaintea Lui la judecată de către farisei, El i-a zis: Du-te, şi de acum să nu mai pacatuieşti (In. 8, 11). 

Acelaşi lucru l-a poruncit Domnul şi celui vindecat de El în pridvorul Vitezdei, ameninţându-l totodată cu o mai mare pedeap­să pentru călcarea poruncii: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (In. 5, 14).

 Aşa înţelegeau şi împlineau cuvintele Dumnezeu-Omului Părinţii pustiei, şi aşa învăţau pe fraţi.

La întrebarea: „Ce înseamnă pocă­inţa pentru păcat?”, Avva Pimen a dat răspunsul: „Pocăinţa pentru păcat stă în a se pocăi omul pentru păcatul său şi a nu îl mai săvârşi din nou. Cei ce au făcut astfel sunt numiţi neprihăniţi şi drepţi, fiindcă au lăsat păcatele şi s-au făcut drepţi”[2].

Marele povăţuitor al monahilor, Sfântul Isaac Sirul, spune de­spre cei care îşi repetă căderile în păcat: „Cel care în nădejdea pocăinţei cade iar în greşeală, acela umblă înaintea lui Dumnezeu cu viclenie; unuia ca acesta i se trimite moarte neaşteptată, şi nu primeşte vremea pe care se bizuia el spre săvârşirea virtuţilor“[3].

 Aici se au în vedere păcatele de moarte, nu acele potic­niri din neputinţă ce sunt încredinţate pocăinţei de zi cu zi şi de care nici sfin­ţii nu sunt pe de-a-ntregul străini.


Iar dacă din deprinderea nefericită şi slăbi­ciune, parcă mânat cu sila de trup şi sânge, nu te poţi înfrâna de la săvârşirea unor păcate de moarte – cele care poartă cu precădere numele de căderi – nici atunci să nu te laşi cuprins de deznădejde, la care îl trage cu atâta încrâncenare pe om necontenitul şir de căderi. 

In această privinţă avem preaînţeleptul sfat al lui Sisoe cel Mare. Acestuia i-a spus odată un frate cu inima amărâtă: „Părinte! Ce să fac? Am căzut!” Bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te”. Fratele a zis: „M-am ridicat, şi am căzut iarăşi”. Bătrânul a răspuns: „Iarăşi ridică-te”. Fratele i-a întors cuvânt: „Dar până când să mă tot ridic?” Bătrânul a răspuns: „Până la sfârşitul zilelor tale”. 

Adevăratul rob al lui Dumnezeu se păzeşte nu numai de faptele şi cuvintele păcătoase, ci chiar de gândurile şi simţămintele păcătoase.

Pentru credincioşia faţă de Domnul, el e învrednicit de nişte deosebite harisme duhovniceşti. Pe acestea le avea din belşug Preacuviosul Siluan, nevoitor schitean, mai apoi sinait; când a fost întrebat în ce chip a dobândit harul, Siluan a răspuns: „Niciodată nu am îngăduit în inima mea gânduri care să-L mânie pe Dumnezeu”[4].


Cel care s-a păzit de păcatele de moarte nu trebuie să creadă că el are puţină nevoie de pocăinţă. Păcatele tale sunt uşoare înaintea ochilor tăi, însă nu ştii care e greutatea lor în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.

 “Una este judecata oamenilor şi alta judecata lui Dumnezeu”, a zis un cuvios locuitor al pustiei, cugetând înainte de sfârşitul său la lucrarea sa călugărească[5].

Legiuitorul poporului israilitean, văzătorul de Dumnezeu, Sfântul Moise, care strălucea cu razele prorociei, facerii de minuni şi cu razele slavei văzute, a rostit un cuvânt necugetat înaintea poporului, fiind amărât de cârtirea acestuia.

El doar a osebit întru buzele sale (Ps. 105, 33), după cum spune Sfântul Psalmist; el a rostit cu gura cuvânt de neîncredere, socotind lipsa de evlavie şi necredinţa poporului ca fiind nevrednice de minune şi binefacere, ca şi cum ar fi presupus că harul lui Dumnezeu, slăbit de necredinţa poporului, nu ar fi fost îndeajuns de puternic în sine pentru săvârşirea minunii.

Un păcat ce pare de puţină însemnătate şi lesne de trecut cu vederea, un păcat la un bărbat sfânt, bogat în fapte bune şi daruri harice, este altfel după judecata lui Dumnezeu: nu numai că merită mustrare, nu numai că este înscris în Sfânta Scriptură spre ştiinţa întregului popor israilitean şi spre ştiinţa întregii lumi care avea să creadă în Dumnezeul Cel adevărat, ci este şi pedepsit cu o pedeapsă vremelnică. 

Moise, care cunoştea puterea rugăciunii şi nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu, aleargă cu osârdie la rugăciune spre a-L îndupleca pe Dumnezeu; Moise, ce abătuse nu o dată mânia lui Dumnezeu de la întregul popor israilitean, se roagă pentru sine ca să fie schimbată hotărârea ce fusese rostită asupra lui – şi n-a fost ascultat. 

M-a trecut cu vederea Domnul pentru voi, spunea Moise, vestind poporului urmările rugăciunii sale, şi nu m-a ascultat (Deut. 3, 26).


In Scriptură nu este scris nimic fără un scop sfânt.

Incercând să ne dăm seama de scopul Scripturii în împrejurarea de faţă, nu vom greşi deloc dacă vom socoti că ea ne slujeşte drept povaţă şi preîntâmpinare, ca să nu socotim mic nici un păcat al nostru, ci să ne îngrijim cu toată râvna a fugi de toate păcatele şi a le şterge prin pocăinţă.

 Cât de mult păcătuim din neştiinţă! Cât de mult păcă­tuim din neputinţă! Cât de mult păcătuim lăsându-ne târâţi de împrăştiere, de pilda altora, de îngăduinţa faţă de alţii! De câte ori nu îngăduie Dumnezeu să cădem din pricina osândirii aproapelui, din pricina împietririi faţă de el! Petrecem în nepăsare, iar zapisele greşelilor noastre se înmulţesc. 

Dreptul Iov ştia asta, şi în fiecare zi aducea rugăciuni şi jertfe lui Dumnezeu pentru copiii săi, zicând: Nu cumva să fi gândit feciorii rele spre Dumnezeu în inimile lor. Aşa făcea Iov în toate zilele (Iov 1,5). Semnul care-l deosebeşte pe drept este neîn­crederea hotărâtă în dreptatea sa şi rămânerea în necurmată pocăinţă.

Când vom îndepărta împrăştierea ce ne orbeşte, când ne vom adânci în noi înşine şi vom începe să ne cercetăm pe noi înşine, punând starea sufletelor noastre faţă în faţă cu starea pe care ar trebui s-o aibă ele după învăţătura Sfin­tei Scripturi, vom recunoaşte singuri că micile noastre păcate nu sunt nicide­cum mici, ci grele şi înfricoşătoare, vrednice de necurmate lacrimi şi pocăinţă.


Să deschidem Sfânta Scriptură, să vedem ce-ar trebui să fim! Spune Sfântul Apostol Pavel: Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doi­lea, Domnul din cer. Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chi­pul celui ceresc (I Cor. 15, 47, 49).

Primind fiinţare, începând să fiinţăm, ne îmbrăcăm în acelaşi timp întru chipul strămoşului nostru Adam, întru chipul lui cel căzut; ne zămislim şi ne naştem cu trup supus bolilor şi stricăciunii, cu suflet molipsit de păcat; ne zămislim şi ne naştem având sămânţa păcatului să­dită în toată firea noastră, având otrava păcatului revărsată în toate mădularele sufletului şi trupului.

 Intru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea (Ps. 50, 6). In acest fel tot neamul omenesc s-a făcut şi se face ne­trebnic, este omorât de păcat, care ne-a molipsit în însăşi rădăcina noastră, în strămoşul nostru Adam.

La rezidirea noastră prin răscumpărare a fost nevoie să fie înlăturată rădăcina, care nu înceta să împărtăşească tuturor mlăditelor sale boala aducătoare de moarte, a trebuit să fie înlocuită cu o rădăcină care să ne împărtăşească viaţă, nestricăciune, sfinţenie, a fost nevoie pentru neamul omenesc de un strămoş nou – si astfel de strămoş S-a făcut nouă Domnul din ceruri. El a binevoit să fie după trup urmaş al lui Adam, zămislindu-Se din Fecioară fără de sămânţă şi fără patimă.

Prin naşterea pământească, Adam şi mulţi alţi oameni au fost înainte de Iisus; însă, prin naşterea din moarte si din mormânt, care e Invierea, Iisus a fost mai înainte de Adam şi de toţi oamenii (Mt. 27, 53).

El S-a făcut Întâi-Născut al neamului omenesc; El este primul om ce s-a suit la cer.

Acolo a şezut de-a dreapta Tatălui. Adam şi ceilalţi sfinţi strămoşi după trup ai lui Iisus s-au făcut urmaşi ai Lui după naşterea cea din Duh întru fiinţare nouă.

El e Părintele veacului viitor, începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Pentru ca noi, cei ce am început să fiinţăm după chipul vechiului Adam, să trecem din seminţia lepădată în cea blagoslovită a Noului Adam, trebuie să ne naştem de Sus. De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, ne spune Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5).

Ne naştem în viaţa nouă, harică, prin sfântul botez, prin care trecem în seminţia Domnului Iisus Hristos, primim înfierea Părintelui veacului care va să fie, precum a zis şi Apostolul: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aţi primit Duhul înfi­erii, întru care strigăm: Avva, Părinte (Gal. 3, 27; Rom. 8, 15). 

Dar pentru a rămâne întru această înfiere suntem datori să vieţuim nu după trup, ci după Duh: Oricâţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dum­nezeu (Rom. 8, 14).

Dimpotrivă, de n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9).


Petrece, oare, în noi acest semn al înfierii? Mărturi­seşte, oare, acest Duh împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16)? Din această pricină se cercau şi se cercetau pe sine Preacuvioşii Părinţi ai pustiei; această cercetare îi cufunda în adâncul pocăinţei şi plânsu­lui. Să ascultăm cum cugetă despre aceasta Preacuviosul Macarie Egipteanul, cu toată dreptatea numit „cel Mare”:
„Precum trupul nu din sine însuşi are viaţa sa, ci din afară, adică din pământ, şi nu poate trăi fără mijloace dinafa­ră, deopotrivă şi sufletul, dacă nu va fi renăscut de aici în pământul celor vii, dacă nu va fi hrănit acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte sporind in Domnul, dacă nu se va îmbrăca în haina frumuseţii cereşti, luată din însăşi Dumnezeirea, singur de sine nu poate vieţui nicicum în bucurie şi odihnă.

 Firea dumnezeiască are în sine pâinea vieţii, potrivit spuselor acestora: Eu sunt pâinea vieţii şi vinul care veseleşte inima omului şi untdelemnul bucuriei (In. 6, 35; Ps. 103, 16-17), şi mâncarea cea mult felurită a Duhului, şi haina cerească a luminii, care vine de la Dumnezeu însuşi. In acestea stă viaţa veşnică a sufle­tului.

Vai trupului când e lăsat în singură firea sa! El se strică şi moare. Vai şi sufletului, când e lăsat în singură firea sa, când nădăjduieşte numai spre fapte­le sale, neavând împărtăşire cu Duhul Cel dumnezeiesc! Neînvrednicindu-se de viata veşnică, dumnezeiască, el moare… Dacă te-ai făcut scaun al lui Dumnezeu şi a şezut pe tine Călăreţul ceresc; dacă sufletul tău s-a făcut tot ochi duhovnicesc şi s-a făcut tot lumină; dacă ai fost hrănit cu hrana cea cerească a Duhului, şi adăpat cu apa vieţii, şi îmbrăcat în haina luminii tainice; în fine, dacă a dobândit toate acestea omul tău cel lăuntric şi are vestire tare despre acestea: cu adevărat trăieşti viaţa veşnică, odihnindu-te de acum cu sufletul tău împreună cu Domnul, cu adevărat ai dobândit şi ai primit de la Domnul să trăieşti viaţa cea veşnică. 

Iar de nu vezi în tine nimic dintre acestea, plângi, îndurerează-te şi tânguieşte-te cu amar ca unul ce nu te-ai făcut încă părtaş al fericirii veşnice şi duhovniceşti, ca unul ce încă nu ai dobândit viaţa cea adevărată. 

Poartă grijă de sărăcia ta şi roagă-L pe Domnul ziua şi noaptea, ca unul ce te afli în greaua şi crunta nevoie a păcatului. O, de ne-am îngriji de sărăcia noastră! O, de nu am vieţui în nepăsare, ca şi cum am avea belşug de bogăţie şi bunătăţi duhovniceşti!“[6].


Năzuinţa spre dobândirea adevăratei pocăinţe a fost pricina îndemnătoare pentru care sfinţii monahi, simţind sărăcia duhului, se pustniceau întru adâncă singurătate, se închideau în zăvorâre, se ascundeau în peşteri şi în crăpăturile pământului.

Această vedere a sărăciei lor, această vedere a omorârii sufletului lor de către păcat se dă însă numai celor ce au sporire însemnată în nevoinţa călugărească. Ea îi insuflă omului hotărârea de a se lepăda pentru totdeauna de lume, de a muri pentru lume spre a se da pe sine pe de-a-ntregul căutării vieţii veşnice în el însuşi.


prorocit, şi cu numele tău draci am scos, şi cu numele tău multe minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea! (Mt. 7, 22-23). Zidirea sufletească ce se întemeiază nu pe plinirea poruncilor, ci doar pe nevoinţe, e nestatornică, deşartă; ea nu poa­te îndura nici necazurile de la oameni, nici ispitele de la draci, este străină de lumină, plină de ntuneric şi amăgire de sine.
Tot cela ce aude aceste cuvinte ale mele şi nu le face pe ele, vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, asemăna-se-va bărbatului nebun, care şi-a zidit casa sa pe nisip: şi a căzut ploaie şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi au lovit în casa aceea, şi a căzut, şi căderea ei a fost mare (Mt. 7, 26-27)”.
————-
[1]Molitfelnic, Rânduiala Spovedaniei.
[2]Patericul Egiptean
[3]Cuvântul 90.
[4]Patericul Egiptean
[5]Patericul Egiptean. Preacuviosul Agaton.
[6]Omilia 1, cap. 11 şi 12.

 Sf. Ignatie Briancianinov-“Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008

Comentarii

comments