Eseu despre Duminică4 min read

Cine crede în inteligenţă nu va înţelege niciodată rostul zilei de Duminică. Iar omul modern nu înţelege.

 

El trăieşte în felul lui – ziua de Duminică; o multiplică şi o legalizează, face din sărbătoare o îndatorire cetăţenească, dar nu o înţelege. Nu are

nici un organ pentru a o înţelege.

 

S-ar putea începe o critică a omului modern tocmai de aici: de la mediocritatea zilei sale de Duminică. Şi cum n-ar fi mediocră o zi pe care, în loc s-o lase îmbibată de toate tainele şi înţelesurile ei, luminatul om de ieri şi astăzi „a raţionalizat-o”?

 

Dar cercetează adânc Duminica oamenilor, răscoleşte bine sărăcia şi incertitudinile ei, dacă vrei cu-adevărat să vezi cum se pot secătui

sufletele prin tot ce face şi nu face inteligenţa, atunci când se înstăpâneşte singură peste ele.

 

În ordinea spirituală, inteligenţa goală nu depăşeşte niciodată etica. În ordinea vieţii, nu depăşeşte igiena.

 

Prin urmare, ce sens are, pentru ea, Duminica?

 

Unul igienic: după ce ai lucrat şase zile, te odihneşti a şaptea zi. Te odihneşti, nu faci altceva. Daca eşti în stare să lucrezi şi în ziua de

Duminică, fără să-ţi zdruncini sănătatea, atunci lucrează. Dar e preferabil, e mai chibzuit, e mai sănătos să nu lucrezi.

 

Tot aşa cum e „sănătos şi chibzuit” să posteşti din când în când.

 

Organismul are uneori nevoia să se refacă şi spiritul să se

distreze. Asta-i tot.

 

Ce uimitor ni se pare să întâlnim în scrierile bisericeşti osânda grea aruncată asupra celui ce nu „sfinţeşte” ziua de Duminică!

 

Fiindcă Biserica nu cere numai să nu lucrezi spre a te odihni. Cere să

nu lucrezi fiindcă aşa trebuie. Şi o cere cu străşnicie. În cea mai neînsemnată scriere izvorâtă din învăţăturile creştineşti, vei citi că ne aşteaptă pe toţi pedepse grele şi revărsarea maniei cereşti pentru faptul că nu ţinem şi nu cinstim ziua Duminicii.

 

„Belstemat să fie acel om care va lucra de sâmbătă seara până luni la răsăritul soarelui”, scrie acolo. Căci ziua Duminicii e rânduită „ca nici

un lucru să nu lucraţi, nici rădăcinile din grădină să nu le scoateţi…”.

 

Cât poate înţelege din blestemul ăsta inteligenţa?

 

Aproape nimic. Cel mult va pretinde că omul neevoluat de la începuturile creştinismului şi din religiile primitive avea nevoie să i se impună

igiena; şi să i se impună aşa, pe cale de edict religios, căci altfel nu i se conforma.

 

Dar lucrurile au alt tâlc, mai adânc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale minţii.

 

Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în sensul obişnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului şi lumii.

 

Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere, între două perioade de trudă, ci drept întâia zi plină din săptămână în care nu te mai îndeletniceşti cu altceva decât cu tine şi cu tainele ce ţin de tine.

 

E ziua Domnului, adică ziua singurătăţii tale, a întoarcerii tale la izvor.

 

Cum ar putea fi binecuvântată munca din celelalte zile dacă n-ai avea la începutul şi capătul lor această Duminică de regăsire?

 

Mi se pare că şi fără un sens religios chiar, ziua noastră de a şaptea ar putea avea mai multă greutate decât tot restul. Dar câtă n-ar trebui să

aibă ea aşa, de vreme ce are cu adevărat un sens religios!

 

Şi când compari plinătatea unei zile „de odihnă” trăite creştineşte sau trăite în spirit, pur şi simplu, cu repaosul monoton al unuia care nu e

decât civilizat, aşa cum e omul contemporan, te întrebi dacă acesta va redeveni vreodată tot ce a încetat, fără prea mult rost, să fie.

 

E atât de înstrăinat lumii omul contemporan, încât nu poate înţelege ziua a şaptea (de ce a şaptea şi nu a cincea sau a noua – nu-i aşa?) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume.

Duminica nu-i e lui nicidecum ziua regăsirii; ci a unei pierderi de alt

tip în lume. A unei pierderi desfătătoare. E ziua „abandonului”.

 

Şase zile omul slujeşte la ceva şi trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligenţa, cu muşchii, cu voinţa ascuţită.

Acum vine ceasul eliberării în distracţie.

Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.

 

Dar e slujnicie, într-un caz ca şi într-altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie şi nu trebuie, încât orice încetare de a lucra a devenit o

încetare de a fi. Când nu mai slujim, nu mai suntem. Începem de la şi sfârşim la obiect.

 

Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze la ceva sau altceva; la orice. Blestemul e şomajul.

O săptămână cu şapte Duminici, fără putinţa de a te dărui, nici de-a binelea, nici în joc, lucrurilor, deci fără trudă, dar şi fără distracţie – aşa ceva ar fi supliciul suprem.

 

Că munca noastră nu e sfinţită de nici un înăuntru;că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere şi distracţie – lucrul nu e oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic?

Şi la fel: la ce bun şase zile oarbe dacă a şaptea nu aruncă niţică lumină asupra-le?

 

Omenirea de azi se ocupă stăruitor de organizarea muncii. Din când în când se gândeşte şi la organizarea răgazurilor. Numai că nu de

organizare ar trebui să fie vorba: ci de înţelegerea răgazului.

 

Şi ce ridicol să încerci reglementarea repaosului duminical, când numai repaos nu este!

 

Dar acesta e destinul inteligenţei: să se amestece unde nu trebuie şi să nu facă ceea ce trebuie. Mi se pare că e timpul să fim exasperaţi.

 

Constantin Noica – 21 de Conferiţe radiofonice

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments