Iubiții mei,
o Evanghelie [Mt. 18, 23-35] pentru vremuri…hotărâtoare. Pentru vremuri în care nu știm ce se va petrece cu noi, cum va fi… Penultima din acest an liturgic .
O Evanghelie pentru vremuri ale judecății. Sau ale „socotirii în cuvânt”, după cum se spune la Mt. 18, 23.
Căci judecata este o decizie, o lămurire a lucrurilor, o împărțire a vieții…și la judecată Domnului trebuie să ai cuvânt. Trebuie să fii un cuvânt.
Și noi, slujitorii Lui, vom fi judecați de El pentru gândurile, pentru dorințele inimii, pentru faptele noastre, fie că e vorba de acte sau de oprirea unor acte.
Căci poți să faci rău…dar, în același timp, poți să te abții de la a face un bine…
Și binele nefăcut e tot un rău. Tot un păcat…
Și Domnul ne judecă adânc, ne judecă profund…și nu omenește. Nu duplicitar. Nu
după ochi frumoși…ci după adevăr.
O judecată cu milă, adică cu dragoste.
Ținând cont de neputințele noastre și de contextul vieții noastre sociale.
Însă viața, viața noastră, are un preț, are o greutate…pe care o dau faptele noastre.
Și de aceea avem o parabolă în față…cu doi ofileti/ datornici.
Diferența dintre zece mii de talanți și o sută de dinari…e o imagine între excesiv de mult…și foarte puțin.
Un talanton era echivalentul a 5-6.000 de dinari.
Și, pe scurt, întrebarea e aceasta: cum de te bucuri că ți se iartă excesiv de mult…dar tu nu vrei să ierți nici foarte, foarte puțin?
Cum de mai ești atât de păgân la inimă, tu, ortodoxule, care ai fost iertat de Dumnezeu de atât de multe ori?
Cum de devii tartor/ judecător nemilos, fără scrupule…dacă ai fost iertat…atât de
mult…de Domnul Dumnezeul nostru?
Slujitor rău/ viclean!…e adresarea Domnului către cel care a fost iertat și nu iartă.
Pentru că sunt momente în viață în care iertarea înseamnă nevoia cea mai mare a cuiva.
Și când ierți…înțelegi…
Înțelegi nevoia celuilalt de libertate.
Trebuie să își ia piatra de pe inimă…
Iar dacă vrea să îl ierți…înseamnă că ți-a greșit. Ți-a greșit la greu…
Însă Domnul ne spune azi, prin această Evanghelie: că noi nu iertăm pe cât ne-a iertat El. Pe cât ne iartă El…
Și că iertarea înmulțește și în noi libertatea, adică frumusețea harului.
El, cel care cere iertarea noastră…are nevoie de cuvântul nostru…după cum și noi
avem nevoie de zâmbetul harului Său.
Dar pentru ca să ajungi la conștiința să ceri iertare…trebuie să crești în nevoia de viață duhovnicească.
Numai cel care se curățește de patimi se îngrijește de iertare.
El caută iertarea lui Dumnezeu și iertarea oamenilor.
Căci căutarea iertării e o asceză…o învingere de sine…o înțelegere a erorii. A vieții
pline de erori pe care ai avut-o…
Fiindcă de aceea cauți iertarea: pentru că ai ajuns la conștiința că trebuie să te îndrepți. Că trebuie să ieși din rău…spre bine.
Și pocăința, în conținutul ei, are, de la sine, și această dimensiune teologică a iconomiei lui Dumnezeu cu lumea. Pentru că privești…toate din perspectiva la ce a făcut Dumnezeu pentru lume.
Ce a făcut Hristos pentru noi…pentru mântuirea noastră?
Și, deodată, de la începutul lumii până azi…înțelegi lucrarea lui Dumnezeu cu lumea.
Că totul e pentru om…toată pregătirea pentru întruparea Lui, întruparea și viața plină de dureri, de chinuri și de moarte pentru noi…pentru ca să calce cu moartea Sa moartea noastră.
Îți asumi tot greul, toată suferința Domnului pentru lume…
Adică consimți faptului că tot ce a făcut El pentru lume…a făcut și pentru tine…
De aici, tu, cel care te pocăiești, îți dai seama că L-ai răstignit pe Hristos. Că L-ai
îndurerat pe El prin păcatele tale.
Că pentru tine, omul preapăcătos, El a venit și a murit…ca tu viață să ai.
Și de aici, de la această profundă înțelegere a iconomiei Lui pentru noi, fiecare
dintre noi avem conștiința că Îi suntem datori Lui…
Îi suntem datori vânduți…prea marii Sale iubiri.
Infinitei…și cutremurătoarei Sale iubiri…
Noi, fiecare dintre noi…suntem datornicii Domnului…
De aceea El face judecată mereu…și va face…cu noi, cei care nu prețuim iertarea Lui, dragostea Lui, răbdarea Lui cu noi…
El Se socotește cu noi în cuvânt…
Tocmai de aceea ne mustră conștiința: pentru că El Se judecă cu noi! Ne trage la
răspundere…
Și toți suntem plini de rușine în fața Lui…pentru că toți ne știm neputințele…prăpastia patimilor…
Da, la sfârșit de an bisericesc…
Pentru ca să nu avem conștiința că „ne-am nevoit”…că am făcut marea cu sarea…că
suntem „curați”…
Ci, dimpotrivă, să ne vedem rușinea feței, adâncul inimii, ce nu putem să facem…ce nu putem ierta…
Și e o mare neputință să nu poți ierta…
Îți trebuie multă teologie…și mult bun simț…dar și multă suferință…ca să ierți…
Să ierți din adâncul inimii (v. 35).
Să ierți cu înțelegere…
Pentru că nu e vorba de iertarea din gură…ci de iertarea care te eliberează de tine
însuți. Care te eliberează de cel care ai fost ieri…de cel care ai fost azi…
Și școala iertării e imensă…
Am cunoscut, în scurta mea viață, oameni care au învățat cu greu să ierte…
Care nu s-au iertat pentru ceea ce au făcut.
Care și-au mâncat rănile până la moarte…
Dar și oameni care și-au găsit liniștea prin iertare…prin împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii.
Am fost consternat de unii, de cei care nu au putut și nu pot să ierte, adică de cei care nu vor să știe cum e să fii altul…și am învățat din bucuria și din libertatea celor pe care Dumnezeu i-a eliberat prin frumusețe.
Pentru că iertarea e multă frumusețe.
E umplere de multă conștiință frumoasă.
Așadar suntem chemați la un eroism duhovnicesc: la ceasul sincerității interioare.
Preferăm lanțurile sau smerenia?
Ne vedem prostia, curvia și nesimțirea din inimă…sau suntem „cei mai îngeri” de pe
pământ?
Vrem să fim prostiți, pe fiecare zi, de draci…sau vrem minte înaltă, curată,
liniștită…tot mai liniștită pe fiecare zi?
Aceasta e alegerea!
Aceasta e chemarea de sfârșit de an liturgic! Și trebuie să dăm răspunsul în noi…pentru că acolo se naște iertarea…acceptarea altuia…pentru că ne-am acceptat pe noi în primul rând.
Am acceptat că și noi avem nevoie de libertate interioară ca și ceilalți.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 5
