Fiţi în acelaşi duh cu Hristos!3 min read

Ultima judecată asupra conştiinţei noastre nu ne aparţine nici nouă şi nici celor care ne cunosc, ci lui Dumnezeu. 

Evanghelia ne lămureşte asupra cuvântului Domnului, a dreptăţii Sale.

Totuşi rareori reuşim să cugetăm profund şi cu toată sinceritatea la aceasta.

Dacă citim cu atenţie şi întru simplitatea inimii paginile Sfintei Scripturi, fără a încerca să extragem din ele mai mult decât suntem capabili să primim şi mai mult decât am putea pune în practică în viaţa noastră, dacă le primim cu sinceritate şi fără ocolişuri, atunci vedem că ele se pot împărţi în trei categorii.

Există pasaje în Sfânta Evanghelie a căror evidentă legitimitate ţâşneşte în ochii noştri, care însă nu ne mişcă sufletul, dar pe care le primim cu uşurinţă. Le asimilăm la nivel mental; inima nu li se împotriveşte, însă nu ne simţim vizaţi de ele în viaţa noastră. Aceste pasaje din Evanghelie ne spun că inteligenţa şi capacitatea noastră de înţelegere a lucrurilor se situează în pragul a ceva ce nici voinţa şi nici inima noastră nu sunt încă în măsura de a atinge. Ele ne fac să simţim toată povara pasivităţii şi a lipsei noastre de făptuire, ele ne cer ca, fără a aştepta reîncălzirea inimii noastre îngheţate, să purcedem la împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru singurul motiv că suntem slujitori ai Domnului.

Sunt alte pasaje la care dacă ne raportăm cu toată buna credinţă, dacă privim cu sinceritate în sufletul nostru, ne vom da seama că ne-am abătut de la ele, că suntem în dezacord cu judecata şi voinţa lui Dumnezeu. Iar dacă am avea nefericitul curaj şi puterea de a ne răzvrăti împotriva lor, am face-o, aşa cum au făcut-o la vremea lor, secole de-a rândul, şi cum fac toţi cei pentru care, dintr-odată, devine limpede că porunca iubirii dată de Hristos este înfricoşătoare, pentru că ne cere să ne jertfim, să renunţăm cu desăvârşire la egoism; de multe ori am prefera ca această poruncă să nu fi existat deloc.

Mulţi dintre cei ce-L înconjurau pe Hristos aşteptau un miracol din partea Lui, pentru a se asigura că porunca Sa este adevăr şi că pot să-I urmeze Lui fără a-şi pune în pericol propria persoană, propria viaţă. 

Unii chiar s-au dus să asiste la cumplita răstignire a lui Hristos cu gândul că dacă nu Se pogoară de pe Cruce, dacă minunea nu se produce, aceasta înseamnă că El nu se află în Adevăr, că nu este omul lui Dumnezeu şi că pot uita cuvântul Său înfricoşător, porunca iubirii în numele căreia omul trebuie să moară luişi şi să trăiască numai pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.

Mergând la biserică, deseori înconjurăm Masa Domnului cu un fel de reţinere, ca nu cumva adevărul Domnului să ne lovească de moarte şi să pretindă de la noi ultimul lucru care ne-a mai rămas – lepădarea de sine. 

Atunci când porunca iubirii sau o altă poruncă – prin care Dumnezeu ne descoperă varietatea infinită de forme pe care o ia iubirea profundă şi creatoare – trezeşte în noi înşine o asemenea simţire, abia atunci putem măsura depărtarea noastră de Duhul lui Dumnezeu şi de voia Lui şi putem să pronunţăm o mustrătoare sentinţă asupra noastră.

In sfârşit, există pasaje în Evanghelie care fac să se nască în noi cuvinte ca ale pelerinilor înspre Emaus, Luca şi Cleopa, când Domnul a grăit cu ei pe cale: „Oare nu ardeau în noi inimile noastre, când ne vorbea pe cale?” (Luca 24, 32)

Aceste pasaje, oricât de puţin numeroase ar fi, au o deosebită valoare, căci ne fac să înţelegem că purtăm în noi capacitatea de a ne uni într-un singur duh cu Hristos, întru o inimă, întru o voinţă, într-un gând cu El. Ele ne fac să înţelegem că am devenit apropiaţii Lui, că ne numărăm deja printre ai Lui.

Ar trebui să păstrăm cu scumpătate aceste pasaje în memorie, căci, potrivit acestora, putem să trăim fără să trebuiască mereu să luptăm cu răul din noi, ci străduindu-ne să dăm curs liber vieţii şi să lăsăm să biruiască în noi acele părţi care exprimă deja ceea ce este dumnezeiesc şi viu, care deja sunt gata a se preschimba şi a se împărtăşi de viaţa veşnică.

Dacă vom identifica aceste pasaje cu atenţie, dacă vom lua aminte la aceste porunci şi cuvinte ale lui Hristos, vom putea deosebi adevăratul nostru chip, vom vedea ce fel de oameni suntem şi, atunci când vom veni la spovedanie, vom putea desluşi cu claritate nu numai judecata propriei noastre conştiinţe sau a celorlalţi ci, în egală măsură, şi judecata lui Dumnezeu. 

O vom percepe nu numai cu groază, nu numai ca pe o condamnare, ci şi ca pe o descoperire a unui drum şi a tuturor capacităţilor existente în noi: posibilitatea de a deveni în fiecare clipă şi de a rămâne fiinţe pline de lumină, cu sufletul în minunare, şi posibilitatea de a birui în noi,pentru Hristos, pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru propria noastră mântuire, tot ceea ce este străin de Dumnezeu, tot ceea ce este mort, tot ceea ce nu ne deschide calea către Împărăţia lui Dumnezeu. 

Amin.

Mitropolit Antonie de Suroj  –  Taina iertarii, taina tamaduirii

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments