Pilda fiului risipitor7 min read

După cum observați în imaginea iconografică de deasupra, care este o iconizare a parabolei fiului celui pierdut/ desfrânat , Cel care îl întâmpină este Hristos.

Tatăl fiului care se pocăiește e Hristos și astfel parabola e privită dintr-un sens hristologic.
Însă niciodată Hristos nu este fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, căci unde e Hristos, e și Tatăl și Duhul Sfânt. Pentru că mântuirea noastră e lucrată de întreaga Prea Sfântă Treime și nu doar de Hristos.

Dar cel care L-a iconizat pe tatăl celor doi fii ca pe Hristos a vrut să ne învețe că Taina Sfintei Pocăințe Îl are pe Hristos ca Iertător al nostru, după cum ne spune rugăciunea de dezlegare a păcatelor:
„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (numele), și să-ți lase ție toate păcatele. Iar eu,nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea cemi este dată [de Hristos, prin hirotonia episcopului meu hirotonitor], te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”

Căci primele două rugăciuni ale Sfintei Taine a Mărturisirii sunt adresate lui Hristos și se termină triadologic, a treia este adresată Tatălui, Care trebuie să ne împace și să ne unească în Iisus Hristos cu Sfânta Biserică a lui Dumnezeu și rugăciunea ultimă, de dezlegare a păcatelor, citată deasupra, e tot hristologică, dar cu un final triadologic.

Pentru că Hristos este Cel ce ne iartă pe noi, prin preot sau episcop, atunci când ne mărturisim păcatele. Dar Hristos este Unul din Treime și harul prin care ne iartă nouă păcatele este al întregii Treimi.

Și pentru că, duminica trecută, îndreptarea vameșului a fost mărturisită ca o consecință a rugăciunii lui pline de pocăință și de recunoaștere de sine, în Evanghelia de  azi [Lc. 15, 11-32], îndreptarea e văzută ca venire întru sine [Lc. 15, 17].
Pentru că, atunci când fiul cel desfrânat a ajuns să hrănească porcii [Lc. 15, 15], adică a ajuns să trăiască pătimaș, și a văzut unde a ajuns, din ce har al curăției a căzut, „veninduși întru sine , a zis:
„Câți zilieri/ muncitori-cu-ziua  [are] tatăl meu, [care sunt] îmbelșugați [cu] pâini, iar eu pier aici de foame?!
Sculându-mă, mă voi duce către tatăl meu și voi zice lui: Tată, am greșit întru cer și înaintea ta, nu mai sunt vrednic  a fi numit fiul tău . Fă-mă pe mine ca pe unul dintre zilierii tăi .
Iar conștiința de zilier, de muncitor plătit cu ziua, a fiului care se pocăiește, este aceeași cu a vameșului de duminica trecută, care „își bătea pieptul lui, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
Vameșul nu avea conștiință de „sfânt”, după cum nici fiul cel pocăit nu avea. Fiindcă știau cine sunt. Nu presupuneau că sunt alții decât cei care erau.
Pentru că păcatele noastre, odată conștientizate, ne dau adevărata raportare la Dumnezeu. Adevărata raportare interioară.

Căci atunci când îți vezi păcatele, nu mai ceri explicații teologice ample din partea lui Dumnezeu, nu mai te crezi vrednic de minuni și de vindecări și de o cunoaștere specială, ci vrei doar să te curățești de păcatele tale.

Pentru că nu poți să mai „sari” peste problema și realitatea capitală a vieții tale: trăirea în păcat, trăirea pătimașă.

Însă acolo unde nu există pocăință și, implicit, nici recunoaștere de sine, există o mare aroganță, o mare părere de sine în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Pentru că cred că li se cuvin „explicații” din partea lui Dumnezeu, „un tratament preferențial”, scoaterea lor imediată din dureri și necazuri, când durerile și necazurile sunt tocmai consecințe ale păcatelor noastre.

Dar când suntem cinstiți cu noi înșine, cu realitatea noastră interioară, raportarea la Dumnezeu și la semenii noștri îmbracă harul părerii smerite despre noi înșine.

Și din această conștientizare profundă de sine vorbim, ne manifestăm, ne orânduim viața.

…Fiul care se pocăiește e primit și iertat de Hristos Domnul! Pentru că preamilostiv și multîndurător e Domnul și El îl primește pe tot cel care se pocăiește.
Căci atunci când fiul cel tânăr credea despre sine că nu mai e vrednic să se numească fiul Lui [Lc. 15, 21], datorită conștientizării păcatelor sale, Hristos reacționează astfel față de el: „Aduceți repede haina cea dintâi  și îmbrăcați-l pe el! Și dați-i inel întru mâna lui și sandale , întru picioare! Și aduceți vițelul cel-îngrășat , jertfiți-l și, mâncându-l, să ne veselim! Căci acest fiu al meu mort era și a înviat , era pierdut și s-a aflat  [Lc. 15, 22-24, GNT].

 Vițelul cel-îngrășat de aici nu e nimeni altul decât Hristos euharistic. Pe Care noi Îl jertfim, pe El, Cel pururea-viu și Îl împărțim pe Cel neîmpărțit spre viața și spre bucuria întregii lumi.
De aceea, atunci când ne pocăim și ne spovedim păcatele noastre, când prin iertarea lui Hristos primită prin preot, noi primim din nou haina noastră cea dintâi, haina harului dumnezeiesc și avem podoabă la mână și încălțări în picioare, putem să ne apropiem de Hristos Cel Viu, hrana noastră și să ne împărtășim cu El.

Căci El dorește nespus de mult să ne curățească de păcate și să ne sfințească prin comuniunea cu El și să ne veselească pe noi acum și veșnic.
Pentru că fiul cel mai tânăr[Lc. 15, 12, GNT] din parabola de azi suntem noi, cei care am păcătuim mult și greu. Pe când fiul cel mai bătrân  [Lc. 15,25, GNT] și care s-a umplut de urgie și nu a vrut să intre  la bucuria tatălui său [Lc. 15, 28, GNT] sunt Sfinții Lui Dumnezeu, cei care nu suportă nicidecum păcatele noastre pline de nesimțire și de răutate.

Însă Dumnezeul nostru, Cel paradoxal prin prea-marea Sa milă, îi învață aici pe Sfinții Lui că pocăința păcătoșilor este bineplăcută Lui și că ei trebuie să caute, la fel ca El, să îi mântuiască pe cei aflați în moarte, în moartea păcatului.
Și orice viață de Sfânt am citi vom vedea în ea că Sfântul lui Dumnezeu a încercat, în toată viața lui, cu fapta și cu cuvântul, cu bunătatea și cu iertarea lui, să îi mântuiască pe cei păcătoși. Și mulți s-au convertit la dreapta credință și s-au întors din păcatele lor văzând și auzind propovăduirea și faptele Sfinților Lui.
De aceea, pe când trăiau pe pământ și de când trăiesc în Împărăția lui Dumnezeu, Sfinții sunt lucrătorii mântuirii noastre, pentru că ei doresc ca și noi să fim acolo unde sunt ei acum.
Așa că, atunci când tatăl îi spune fiului celui mai bătrân: „Fiule, tu întotdeauna ești cu mine, și toate ale mele sunt ale tale, El recunoaște că fiul cel mai bătrân e moștenitor al Împărăției Sale. Căci de aceea e întotdeauna cu Dumnezeu: pentru că e locuitor al Împărăției Sale.
Dar atunci când tatăl, adică Dumnezeu, îi spune fiului celui mai bătrân: „Dar trebuia a ne veseli și a ne bucura. căci fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut [era] și s-a aflat” [Lc. 15, 32, GNT], El îl învață și ne învață, că Sfinții și oamenii păcătoși trebuie să se bucure de mila lui Dumnezeu și să Îl slăvească pe El pentru marea Sa milostivire, pentru că El vrea să facă din toți păcătoșii pământului Sfinții Împărăției Sale.

Și nu putem să ne curățim și să ne sfințim fără iertarea Lui sacramentală. Fără iertarea primită în Biserica Lui. Pentru că aici, după iertarea Lui, primim și comuniunea prea-înveselitoare cu El în Sfânta Euharistie.

De aceea, înainte de post, în post și după post, adică mereu, noi suntem chemați la veselia lui Dumnezeu, adică la spovedirea și împărtășirea cu El, la curățirea noastră continuă de păcate, pentru ca să gustăm din bunătatea și din frumusețea slavei Sale.
Iar dacă atunci când ne spovedim și ne înșirăm păcatele în fața duhovnicului nostru, nu ne credem vrednici de Dumnezeu, din marea Sa iubire cu care ne iubește, prin iertarea și întărirea Lui prin har ne apropiem de El cu dragoste și cu înfricoșare dumnezeiască și ne împărtășim cu Cel preafrumos și preadorit inimii noastre.

Căci fără El nu avem viață în noi!

Fără El în noi nu avem sensibilitate creștină, nu avem milă, nu avem înțelegere duhovnicească, nu avem ochi pentru suferința și bucuria aproapelui, nu avem o lăuntricitate dumnezeiască.

Suntem oameni, suntem vii, dar suntem pământești.

Gândim ca lumea aceasta care piere și care se gândește doar la lucruri minore.

Pentru că, fără El, nu avem reflexele veșniciei în noi. Fără El nu dorim veșnica comuniune cu Dumnezeu, care e dorirea cea mai vie și mai profundă a omului.

Pentru că Hristos euharistic, Care coboară în ființa noastră, ne face cutremurător de adânci și de cuprinzători.

Ne aduce Împărăția Lui în noi și pe noi ne face comunionali cu El.

De aceea, noi, cei care ne schimbăm zilnic cu schimbare duhovnicească, de la viață la o tot mai sfântă viață, trăim și acționăm după cum ne rezidește continuu, interior, harul Prea Sfintei Treimi, cel care ne învață tot binele și toată frumusețea virtuților lui Dumnezeu.

Adică Biserica îi îndeamnă continuu la pocăință pe păcătoși, dar nu îi îndeamnă și pe Sfinți să fie păcătoși, ci și mai Sfinți!

Iar dacă parabola aceasta a fost așezată acum, în această duminică la Dumnezeiasca Liturghie, ca o străpungere a inimii spre pocăință, e pentru ca să înțelegem că viața Bisericii e viață de sfințenie și nu actorie.

Căci mulți cred că se pot fofila în Biserică și pot mima sfințenia. Dar Domnul ne spune că niciunul dintre care fariseizează sfințenia nu va moșteni Împărăția Lui.

Pentru că Împărăția lui Dumnezeu e a celor plini de curăție, de frumusețe și de milă.

Așadar, iubiții mei, să nu ne tăinuim păcatele noastre, ci să ne vindecăm de ele în blândețea inimii!

Să Îl căutăm pe Dumnezeu în toate zilele vieții noastre, căci El este aproape de cei care Îl cheamă cu inimă bună.

Ca astfel să fim întotdeauna pregătiți pentru plecarea noastră din această lume, spre odihna cea veșnică a lui Dumnezeu.

Căci de la El sunt bucuria, pacea și înțelepciunea, curăția și sfințenia, de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh, de la Dumnezeul slavei Cel întreit în persoane, ale Căruia sunt slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor.

Amin!

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 9

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments