Dacă nu vrem să ne comportăm firesc pretutindeni, așa cum suntem în lăuntrul nostru, vom ajunge la un moment dat să ne fie silă de măștile pe care ni le-am pus.
Ni le-am tot pus pe față…
Și prin care ne-am transformat într-un mulaj inexpresiv, non-natural…pe care îl considerăm a fi probitatea noastră. Modul nostru social de a fi.
Problema e că nu avem nevoie de așa ceva…
Și alegerea recentă a papei Francisc (ca să dăm un exemplu mondializat imediat)…un episcop care merge printre oameni, care își face mâncare singur, care merge cu taxiul și nu cu limuzina…și care le-a vorbit franc, deschis, natural, fără farafastâcuri…a uimit și a plăcut tocmai pentru că nu a avut masca de prost gust a „probității” papale.
Pentru că probitatea nu e dată de mimica feței, de încruntare, de păruta onorabilitate…ci de viața și de opera ta.
Cu încruntarea…nu faci decât să joci teatru.
Dar când uimești cu delicatețea ta, cu munca ta, cu generozitatea ta, cu sacrificiile tale, cu firescul tău…deși, alții, la nivelul tău, și-ar înălța nasul în cer…atunci nimeni nu poate să îți nege valoarea personală.
Pentru că valoarea reală e parfumul frumos pe care îl lasă omul prin tot ceea ce face.
Adică trebuie să reînvățăm să vorbim, să mergem, să privim, să atingem, să îmbrățișăm, să lucrăm ceva…fără amprenta păcatului, a moliciunii, a perversității.
Să învățăm să respectăm lucrurile care ne depășesc, oamenii care ne sunt exemple, oamenii care ne impresionează.
Trebuie să facem asceza…și umilința…de a învăța firescul vorbirii, firescul hainei pe care îl purtăm, firescul feței…simplitatea inimii.
Pentru că acestea se simt chiar dacă nu spui cine ești…și ce ai făcut în viața ta.
Nu mă impresionează ereziile papei Francisc…dar mă impresionează că mai e firesc, că mai știe cum trebuie să se comporte omul în societate în ciuda lor.
Sau cu atât mai mult mă impresionează eterodocșii cu părți normale, firești…atâta timp cât văd mulți ortodocși nefirești, care nu știu minimele lucruri care se fac și nu se fac în societate…dar vor să fie crezuți duhovnicești.
……………………..
Când nu te lupți pentru cauze hilare, nedrepte, aiurea…nici nu faci gesturi aiurea.
Și când nu vrei să pari altul…e semn că știi cine ești…și ce vrei să faci cu tine.
Privesc adesea oameni în vârstă, care sunt împăcați cu ceea ce au făcut, cu ce au trăit toată viața. Bătrânețea liniștește și smerește și mai mult pe cel împlinit.
Nu vor să pară alții…și nici nu apelează la farduri sau la maniere puerile de mascare a bolii și a bătrâneții…pentru că bătrânețea e o realitate pe care o acceptă.
Cel care nu-și acceptă, spre exemplu, lipsa de cultură, de educație…vrea să pară academician pe bază de reviste și știri TV.
Iar cel care nu își acceptă gradul de religiozitate și de cunoaștere teologică sare imediat, în mod imaginar, o mie de trepte ale ascezei…pentru a-ți arăta cât de josnic e în inima lui.
Și îngâmfarea lui…îl face și mai penibil…în fața celor care știu ce e cunoașterea.
Pentru că cunoașterea nu e învățare pe de rost a unor lucruri…ci sinteza multor cunoștințe și experiențe.
Iar cunoștințele/ citirile nu se pot învăța decât prin experiențe.
Așa că presupunerile, presupunerile despre noi înșine…modul în care vrem să fim receptați de alții…fără ca noi să fim cei care merităm o astfel de receptare/ de primire…înseamnă a ne comporta nefiresc.
Când de la tine se cere bunăcuviință și sfințenie…iar tu emani numai drăcism, superbie și aroganță…tot ce faci e anapoda.
Ești o piatră de sminteală, un penibil, o dramă pentru instituția în care te afli…pentru că nu te comporți conform funcției. Și nu te comporți conform ei…pentru că nu te-ai pregătit în mod real pentru ea. Nu ești una cu ea…
Nefirescul…e un tablou cubist…din care nu poți să înțelegi niciodată cum arată masa, femeia, oglinda, cerul, pentru că totul e în cuburi și romburi.
Un curs sau un discurs ideologic nu te vor duce niciodată la realitatea ca atare…ci la o lume ca ochii celor care vor să ți-o predea.
Iar dacă nu trăiești lângă oameni normali, echilibrați, lângă oameni care prețuiesc gândirea, sentimentele, munca, vocația…riști să crezi că umanitatea e plină de mutanți. De non-oameni.
Și, mai înainte de a te crede om duhovnicesc…trebuie să înveți să fii om.
Sau să nu consideri că pe oamenii duhovnicești nu-i interesează lucruri de tot felul…ci îi interesează doar o lume ruptă de…realitatea lumii.
…Oamenii normali sunt firești în toate.
Și firescul devine tot mai firesc, tot mai evident…pe cât omul e mai duhovnicesc, mai sfânt.
Însă a confunda nefirescul cu firescul și a considera că Sfinții sunt cei care se comportă nefiresc/ adică repetitiv/ static…e semn că te crezi „duhovnicesc”…fără să te fi interesat smerenia imensă a normalității.
Cum să ne regăsim firescul nostru?!
Prin faptul de a începe să privim și să luăm aminte la tăcerea și liniștea copacilor, a pietrelor, a lucrurilor create de Dumnezeu și de om cu ajutorul lui Dumnezeu, la modul cum se comportă animalele și păsările…cât de fals sau de nefals e comportamentul oamenilor în diverse situații.
Prin intrarea în ritmul de viață al lumii…în care să ne facem pe fiecare zi munca noastră.
Și cu cât vom fi mai împliniți prin ceea ce facem…cu atât vom vedea ce bună e normalitatea, adică luarea lucrurilor în serios.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus -Praedicationes vol 6
