Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.
Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.
Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.
Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.
Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.
Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.
De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.
Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.
De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă‑i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.
Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.
Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.
Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?
De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”
Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi‑şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea[1]. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.
[1] Vezi, de pildă, Sf. Ioan Gură-de-aur, Omilie la Colosseni 12:6 – „Ce ruşine este în cele de cinste? Pentru ce roşeşti din pricina celor neprihănite? Făcând aşa, defăimezi obârşia naşterii tale, care-i un dar dela Dumnezeu.” (P.G. 62:388)
Arhimandritul Emilian Simonopetritul – Muntele Athos
va urma…
