”Biserica priveste bolile psihice ca pe una dintre manifestarile vatamarii generate de catre pacat a naturii umane. Distingand in structura personalitatii nivelurile duhovnicesc, sufletesc si trupesc de organizare, Sfintii Parinti faceau distinctie intre bolile dezvoltate de la natura si cele provocate de lucrarea demonica sau de patimile care l-au inrobit pe om”.
Depresia nevrotica este la baza sa duhovniceasca o stare psihopatologica ce s-a dezvoltat in urma patimilor trandavirii si intristarii, „care l-au inrobit pe om” — iar orice patima este „atatata” si mai mult de catre draci, care afla in sanul lor adapost.
Stiinta cunoaste multe lucruri despre aparitia tulburarilor depresive, insa in mediul savant nu se accepta sa se vorbeasca despre pacat, desi cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau marturie Sfintii Parinti intreaga experienta ascetica a Ortodoxiei.
Cu mult inainte de observatiile stiintifice psihiatrice privitoare la provenienta depresiei nevrotice, Sfintii Parinti au descris foarte exact aceasta boala sufleteasca, numind-o „patimi pacatoase ale trandavirii si intristarii” – asa incat in acest caz diagnosticului medical ii corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.
Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta isi arata starea nenorocita – insa nu plans petru pacate, ci chin al sufletului nepocait,caruia demonii ii soptesc: „Totul merge prost, n-ai de ce sa mai tragi nadejde…”
Nevroza depresiva incepe cel mai adesea din pricina problemelor de viata. Dispozitia omului se inrautateste, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul il enerveaza; cade in posomorare, in intristare, tot ce il inconjoara apare intr-o lumina intunecata. Foarte adesea stari de acest fel apar pentru ca „nu mi-a iesit in viata cum am vrut: nu mi s-au infaptuit dorintele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit”, s.a.m.d.
Nu orice intristare e insa pacatoasa. In zilele de amaraciune, in clipele de intristare omul devine „mort” fata de multe miscari pacatoase ale sufletului sau. Iubirea de cinstiri, de bani, de placerile simturilor trec pe planul al doilea in astfel de perioade ale vietii. La bucurie, omul uita de sine; la necaz isi intoarce gandurile, vrand-nevrand, spre sine insusi, isi constientizeaza pacatosenia tot mai profund.
Daca aceasta nu se intampla, daca intristarea este „de dragul intristarii” iar pocaintei i se substituie „autocanibalismul” nevrotic, care in afara de distrugere nu ofera sufletului nimic, este evident ca a avut loc o falsificare. O astfel de intristare mincinoasa este patima pacatoasa.
Bineinteles ca minciuna, clevetirile josnice si jignirile nu aduc bucurie sufletului, dar daca omul este cu desavarsire zdrobit de ele si ramane vreme indelungata intr-o dispozitie trista sau, mai mult, intr-o stare de deznadejde, de pierdere deplina a stapanirii de sine, a nadejdii in mila lui Dumnezeu si a credintei in sfintenia Purtarii de grija dumnezeiesti pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare crestineasca a sufletului, ci este deja pacat. In atare caz, si cel viclean atat asteapta, ca omul sa calce stramb si sa se arunce in prapastia trairilor sufletesti apasatoare si a deznadejdii.
Intristarea este intotdeauna parere de rau (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a implinit (s.a.m.d.), iar trandavirea este precedata mai mereu de lenevie, nelucrare, iubire exagerata a confortului, iubire de sine.
Sfantul Ierarh Ignatie (Briancianinov) defineste patimile pacatoase ale trandavirii si intristarii in urmatorul mod:
INTRISTAREA = amaraciunea, mahnirea, curmarea nadejdii in Dumnezeu, indoirea de fagaduintele dumnezeiesti, nemultumirea fata de Dumnezeu pentru cele ce se intampla, putinatatea de suflet, nerabdarea, nemustrarea de sine, supararea tinuta impotriva aproapelui, cartirea, lepadarea de crucea propriului destin, incercarea de a te cobori de pe ea.
TRANDAVIREA = lenevia la orice fapta buna si mai ales la rugaciune, parasirea pravilei bisericesti si a celei de chilie, nepasarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste masura prin somn, prin zacere si prin rasfatul de tot felul, umblatul din loc in loc, grairea in desert, glumele desarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor pacate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de catre ganduri, lipsa fricii de Dumnezeu, impietrirea, nesimtirea, deznadajduirea.
Dupa cum afirma Sfintii Parinti, intristarea vine atunci cand o patima nu s-a vazut satisfacuta: de pilda, cand omul nu a primit suma de bani pe care o voia, cand simtamintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, cand nu a fost avansat la serviciu de multa vreme s.a.m.d.
Patimile pacatoase sunt legate intre ele si se influenteaza intre ele. Astfel, trufia si slava desarta sunt „sustinute” de lacomia pantecelui si de curvie, iar toate aceste patimi sunt in acelasi timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovarasii” sunt: mania, intristarea, trandavirea — vorbind metaforic, sindromul „corabiilor inecate”. Trandavirea, intristarea il pandesc pe cel ce n-a dobandit credinta tare in Dumnezeu. Aceste patimi stapanesc adeseori in sufletul celor care, lepadand Cerescul, s-au lipit cu tarie de pamantesc. Altfel spus, la temelia sa adanca depresia nevrotica este urmare a necredintei in mantuitoarea Purtare de grija a lui Dumnezeu. In atare caz, necazurile si suferintele sunt pentru om ceva respingator, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logica a filosofiei hedonismului, a vietii „dupa propriul plac”, spre care nazuiesc foarte multi oameni.
Preasfintitul Varnava (Beliaev) remarca pe aceasta tema:
„Exista in stiinta despre mantuire o lucrare care il duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurta cale. Este vorba de intristarea pentru pacate, de intristarea dupa Dumnezeu… experienta si suflarea harului in inima dau incredintarea ca rugaciunea cu lacrimi fierbinti de pocainta in singuratate este singurul mijloc de mangaiere. Ce-i drept, la inceput se varsa lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt usurare, bucurie, luminare. Cu cat inainteaza omul mai mult pe calea mantuirii, cu atat i se salasluieste veselia mai mult in suflet; plangi, curg lacrimile siroaie, dar in inima e tot mai senin si mai cald. Minunat lucru! Nepatrunsa lucrare a harului!…
Exista insa si alt plans, si alta intristare. Impatimita modei plange fiindca nu are noua palarie de primavara si ca i s-au demodat ghetele, ca „cutare” a inceput sa o curteze pe „cutare”, iar „cutare” e mai frumoasa ori mai fericita decat ea; tanarul se intristeaza pentru putinatatea banilor de buzunar pe care ii poate cheltui pentru placeri; sotia plange din orgoliu ranit pentru ca sotul o insala, iar sotul, la randul sau, pentru ca are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toti sunt nemultumiti pentru ca nu castiga destul, oricat ar avea li se pare putin; comerciantul cade in deznadejde pentru o paguba suferita, si asa mai departe, si asa mai departe. Toti plang si se intristeaza chiar cand traiesc in lux si in bogatie, dar lucruri stricacioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul mortii. Nu au ceva sau pierd ceva, si se intristeaza. Uneori de pe urma acestei intristari se ofilesc, se imbolnavesc si chiar mor. Aceasta intristare este draceasca. Vrajmasul neamului omenesc este cel care o insufla. Se chinuie, geme omenirea, incearca sa-si faca viata lipsita de intristare, dar fara Dumnezeu nimic nu poate”.
In lucrarea sa fundamentala „Bazele artei sfinteniei”, episcopul Varnava a face o fina analiza duhovnicesc-psihologica a temei abordate. Iata cateva extrase din aceasta lucrare.
“Dintre toate cele opt capetenii ale rautatii, duhul trandavirii e cel mai rau, zice Sfantul Ioan Scararul. Intr-adevar, impotriva fiecarei patimi slujeste drept doctorie virtutea potrivnica ei (de pilda, impotriva lacomiei pantecelui – infranarea, impotriva iubirii de avutii – neagonisirea, impotriva trufiei – smerenia s.a.m.d.), dar impotriva trandavirii nu exista o astfel de virtrtute speciala. Iata de ce la Sfintii Parinti ea e numita uneori „moarte atotpierzatoare”, intrucat cere puteri multe pentru a se tamadui si atrage dupa sine toate pacatele si mii de rele, mergand la mireni pana la lepadarea insasi ideii de mantuire personala, iar la monahi pana la dezbracarea mantiei si intoarcerea in lume. In schimb, nici una dintre patimi nu li aduce nevoitorului atatea cununi ca trandavirea. Tocmai in lupta cu aceasta patima se cunoaste cum slujeste omul lui Dumnezeu – fara fatarnicie sau cu lenevie si nepasare, si plata este pe masura.
Cand, unde si cum navaleste asupra omului duhul trandavirii?
Despre o anumita vreme a navalirii se poate vorbi numai in cazul monahilor-sihastri. Pe timpul vechilor Parinti ai pustiei, vrajmasul ii ispitea de obicei in jurul amiezii, cand soarele se afla la zenit si din pricina caldurii pe care incepea sa o respire pustia, era firesc ca mintea si trupul sa slabeasca. Mai ales dupa o noapte fara somn, petrecuta la rugaciune. Iar pana la intarirea cu hrana mai era mult, pentru ca o gustau numai spre seara, dupa apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trandavirea, teama ca ostenelile lor sunt zadarnice, teama ca se vor imbolnavi si nu va fi cine sa-i ajute la batranete, sila fata de salasul lor, de multa vreme inmiresmat cu rugaciunea, care, pasamite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon il indeamna Domnul pe nevoitor sa nu se teama, graindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de sageata care zboara ziua si de dracul cel de miazazi (Ps. 90, 5-6). In ce-i priveste pe mirenii pacatosi, care traiesc dupa voia lor si cum ii taie capul, care dorm bine, se imbuiba de dimineata si la amiaza se intaresc iarasi cu hrana, dracul trandavirii navaleste asupra lor in diferite momente si in legatura cu alte imprejurari. Exista insa cazuri cand dracul lucreaza cu aceeasi ravna si cu stricta „punctualitate” ca si in cazul dinainte…
Odata ce a navalit asupra omului, dracul trandavirii isi intrebuinteaza toate mijloacele pentru a-l departa de lucrarea cea buna, si merge in directiile aratate la inceputul acestui articol.
Sursa: Dr. Dimitri Avdeev, “Depresia ca patima si ca boala”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, Bucuresti
