Aceasta bucurie a jertfei, astazi n-o gusta oamenii. De aceea sunt chinuiti.Nu au idealuri in ei insisi, se ingreuiasa sa traiasca.
Nobletea duhovniceasca, lepadarea de sine sunt puterea care il pune in miscare pe om.
Daca nu exista aceasta putere, omul se chinuieste.
Mai demult, la sate, unii mergeau noaptea sa deschida fara zgomot vreun drum, fara sa-i vada cineva, ca sa fie iertati atunci cand vor muri. Acum rar mai intalnesti acest duh de jertfa.
Am vazut si acolo, in Sfantul Munte, la o procesiune pe monahi, cum treceau pe langa niste rugi si isi agatau camilafcile lor in ele. Dar nimeni nu-i rupea ca sa inlesneasca si pe ceilalti. Toti se plecau, ca sa nu se agate. Faceau metanie la rugi? Macar de ar fi fost Rugul cel Sfant, s-ar fi potrivit!
Dar fiecare spune: “Lasa s-o rezolve celalalt si eu sa-mi fac treaba mea”.
Dar de ce sa n-o faci tu, caci tu i-ai vazut primul?
Asa fac mirenii care nu cred in Dumnezeu.
Ce sa fac cu o astfel de viata? Mai bine sa mor de o mie de ori. Scopul este ca fiecare sa se gandeasca la celalalt, la durerea celuilalt.
Lumea si-a pierdut controlul. A plecat marimea de suflet, jertfa de la oameni. V-am spus de cateva ori
in ce situatie eram atunci cu hernia acolo la Coliba… Atunci cand cineva suna clopotelul la poarta, ieseam sa le deschid, chiar si prin zapada. Daca cel ce venea avea probleme serioase, atunci nici nu mai simteam durerea mea, desi mai inainte eram cazut la pat.Il serveam cu o mana si cu cealalta imi tineam hernia. Cat timp vorbeam nici nu ma sprijineam, desi ma durea tare, ca sa nu inteleaga acela ca ma doare. Atunci cand pleca, cadeam jos gramada de durere. Si aceasta nu pentru ca mai inainte imi trecuse durerea, ca ma facusem bine ca prin minune, ci il intelegeam pe celalalt si astfel uitam de durerea mea.
Minunea se savarseste atunci cand participa cineva la durerea celuilalt.
Totul este sa-l simti pe celalalt ca pe fratele tau si sa te doara pentru el.
Durerea aceasta il misca pe Dumnezeu si El savarseste minunea. Pentru ca nu exista nimic altceva care sa miste pe Dumnezeu ca nobletea, adica jertfa.
Dar in vremea noastra este rara nobletea, pentru ca a intrat iubirea de sine, interesul.
Rar se afla un om sa spuna: “Sa dau randul meu celuilalt si lasa sa mai intarzii eu”.
Putine sunt sufletele acestea binecuvantate care se gandesc la celalalt. Chiar şi la oamenii duhovniceşti există un duh potrivnic, duhul nepăsării.
Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfeşte ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: “din sărăcia ei…”Lc. 21, 4.
Atunci când sunt odihnit şi fac binele, aceasta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit şi când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul şi o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn şi merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, nici aceasta nu are mare valoare.
Dacă-mi place şi vorba, pot să fac aceasta ca să mă bucur de tovărăşie, să mă destind puţin. Dar dacă sunt obosit şi fac o jertfă ca să ajut pe cineva, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardează binecuvântarea lui Dumnezeu!
Când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuşi, unul ca acesta se oboseşte în odihnă. Insă unul care ajută se odihneşte în osteneală.
Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând şi ostenindu-se, îi va spune: “Stai puţin să te odihneşti”, şi va face el treaba aceluia.
Cel slab se va odihni trupeşte, iar celălalt va simţi odihnă duhovnicească.
Orice ar face cineva, s-o facă cu toată inima sa.
Altfel nu se schimbă duhovniceşte.
Orice se face din inimă, nu oboseşte. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult.
Vezi, şi drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac Vru… şi se opresc, iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă şi lucrează. Şi nu numai când dăm, dar şi când trebuie să luăm ceva,să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm totdeauna ce odihneşte pe celălalt suflet.
Să nu existe înlăuntrul nostru nesaţiu, să nu avem gândul că suntem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru celălalt.
In viaţa duhovnicească toată esenţa este aici. Dacă ai şti ce bucurie simte omul atunci când se jertfeşte! Nu-şi poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă.
Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pentru că Hristos este Jertfă.
Omul trăieşte de aici raiul sau iadul. Cel care face binele se veseleşte, deoarece este răsplătit cu mângâierea dumnezeiască. Iar cel care face răul suferă.
Odihna mea se naşte atunci când il odihnesc pe celălalt.
Cuv Paisie Aghioritul
