CONCEPŢIA PERSONALISTĂ DESPRE CĂSĂTORIE7 min de citit

Viaţa socială are nevoie de oameni căsătoriţi aşa cum are nevoie de muncitori şi de soldaţi. Utilitarismul ei poate justifica chiar şi poligamia Vechiului Testament sau Codul lui Hammurabi (§145) care legaliza concubinele fertile şi le dădea rangul de soţii. Aici binele speciei primează asupra aceluia al indivizilor. Societatea nu se interesează direct de conţinutul biologic şi sociologic al unirilor conjugale. Ea nu are nimic de spus despre iubire şi când o face, subînţelege familia şi nu iubirea.
Iubirea fuge de aceste forme şi se eliberează şi de cea religioasă, când aceasta nu-i spune nimic adecvat tainei sale.
O asemenea „educaţie sentimentală” produce sciziuni, secularizează şi cu timpul îndepărtează de Biserică.
Astăzi, o spiritualitate cu totul nouă se afirmă şi caută în iubirea conjugală nici mai mult nici mai puţin decât o vocaţie sacerdotală:
Numai ridicându-ne deasupra filozofiei „binelui comun” putem sesiza valoarea unică a celor care se iubesc. Acest element intim şi ascuns este binecuvântat în Taina cununiei, iubirea este materia

Tainei şi ea primeşte darul Duhului Sfânt, Cincizecime conjugală.
Societatea nu cunoaşte decât suprafaţa. Or între cei doi îndrăgostiţi numai Dumnezeu este cel de al treilea termen, şi de aceea sensul căsătoriei se află tocmai în acest raport dual şi nemijlocit cu Dumnezeu.
În vechile rituri şi mistere greceşti, căsătoria era numită τέλος, „sfârşit” cu sensul de desăvârşire şi pleromă. Dionisie Pseudo- Areopagitul explică: „Atenienii numeau căsătoria «telos» pentru că ea
încoronează omul pentru vecie”. De asemenea, la Platon, erosul este aspiraţia la integritate.
 Soloviev, în Simţul şi iubirea, poate cea mai pătrunzătoare dintre scrierile sale, leagă dragostea nu de specie, ci de persoană.
Procreaţia fragmentează persoana, dragostea o întregeşte. El arată că în organismele inferioare se află o mare putere de reproducere în acelaşi timp cu o completă absenţă a atracţiei sexuale, tocmai pentru că sexele nu sunt diferenţiate.
La organismele mai evoluate, atracţia sexuală creşte pe măsură ce puterea de reproducere scade, până când, ajungând la culme în om, poate să apară dragostea sexuală cea mai puternică, chiar în cazul unei absenţe totale a reproducerii. Aşa încât, dacă la cele două extremităţi ale vieţii animale găsim pe de o parte reproducerea fără dragoste sexuală, iar pe de alta dragostea sexuală fără
reproducere, e limpede că aceste două fenomene nu sunt indisolubil legate, că fiecare are semnificaţia sa şi că reproducerea nu apare ca scop esenţial al vieţii sexuale în formele ei superioare.
În om, diferenţierea sexuală îşi află sensul independent de specie, societate şi binele comun. E adevărat, între sexual şi procreaţie există o legătura fizică nemijlocită; ea condiţionează atracţia sexuală de cele mai multe ori în mod automat, impersonal şi comun întregului plan animal.
Această putere a speciei asupra persoanei o reduce la o simplă funcţie specifică, compatibilă cu nenumărate substituiri. Pe acest plan, viaţa sexuală poartă în mod vizibil pecetea decăderii umane. Perpetuarea speciei sau plăcerea carnală fac din partener un simplu mijloc şi îi distrug demnitatea. Numai iubirea conferă un sens spiritual căsătoriei şi o justifică înălţând-o la viziunea chipului iubit în Dumnezeu, la aceeaşi înălţime cu Unicul Chip.
Biserica, instituind monahismul, afirmă fără îndoială valoarea absolută a persoanei umane mai presus de întregul social şi o mai face o dată sfinţind fiinţa unică a celor două persoane care se iubesc,
aşezând această sfinţenie în inima Tainei Cununiei.
 Iubirea conjugală emană din interioritatea spirituală şi priveşte spre înlăuntru. Partea ei văzută nu este decât o manifestare periferică. Nevăzutul se deschide numai credinţei căci ea este pe bună dreptate vederea celor nevăzute: „Iubirea creşte numai sub privirea celui pe care-l iubeşte” spune
Teodoret, „un alt sine-însuşi se descoperă ochiului iubirii”, spune Sfântul Ioan Gura de Aur.
Fără să mai înmulţim citatele, putem da la iveală o întreagă tradiţie care se maturizează la umbra unei anumite kenozea iubirii.
Origen subliniază că mâna lui Dumnezeu este cea care îi uneşte pe cei ce se iubesc.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede în orice căsătorie o imagine a nunţii din Cana şi, în felul aceasta, prezenţa reală a lui Hristos.
„Domnul vine aici pentru a face iarăşi şi iarăşi aceeaşi minune”, adaugă Sfântul Chiril al Alexandriei.
„Iisus a fost chemat ca să împrejmuiască nunţile în castitate… şi să umple de har suferinţele viitoare”, spune Sfântul Epifanie.
În Poemul moral, Sfântul Grigorie de Nazianz învaţă că toată cultura umană îşi are originea în comuniunea conjugală; „dar este acolo ceva mai înalt şi mai bun… Căsătoria este cheia care deschide
uşa spre castitate şi iubirea desăvârşită”.
În Apus, poate fi menţionată tradiţia franciscană a unui Sfânt Bonaventura, a unui Richard de Médiaville, a unui Duns Scot.
Doctrina finalistă a scolasticilor nu mai joacă aproape nici un rol şi scopul prim este bonum sacramenti (binele Tainei). Sacramentum este căsătoria propriu-zisă: fides (fidelitatea), proies (procreaţia), aparţin slujirii conjugale, officium conjugii.
 Pentru Hugues de Saint-Victor, esenţa căsătoriei este relaţia de iubire, este iubirea pentru unirea
inimilor. „Iubirea conjugală este Taina comuniunii între Hristos şi Biserică, ca urmare a Întrupării”.
La sfârşitul Evului Mediu unii predicatori (ca reacţie împotriva Albigenzilor) au amplificat valoarea căsătoriei până la a o pune înaintea călugăriei. Oamenii căsătoriţi erau consideraţi ca ordin aparte; după Robert de Sorbon, este un sacer ordo (ordin sfânt); pentru dominicanul Pérégrin, ordinul căsătoriţilor îl are ca abate pe Dumnezeu.
Astfel, atât în Răsărit cât şi în Apus, constatăm o tradiţie neîntreruptă. În deplin acord cu învăţătura biblică, această tradiţie subliniază cu tărie sensul personal, prezentându-i pe cei doi ce se
iubesc fiind unul pentru celălalt, unul către celălalt.
Viaţa conjugală nu are de ce să fie „scuzată”, ea este o valoare în sine. Răsăritul, întotdeauna credincios concepţiei personaliste, nu poate decât să se bucure văzând în Apus un grup de teologi moderni care reflectează favorabil asupra acestui aspect personalist al căsătoriei.
Bărbatul şi femeia merg unul spre celălalt, „cunoscându-se reciproc”, revelându-se unul celuilalt pentru o împreună-înălţare; nimic exterior nu înnobilează sau legitimează şi cu atât mai puţin
„scuză” acest sens care se plasează împărăteşte în sine însuşi, înainte sau chiar independent de procreaţie.
Copilul poate veni ca un fruct din revărsarea plenitudinii ei, dar nu procreaţia este cea care determină şi constituie valoarea căsătoriei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Atunci când copilul nu vine, nu vor mai fi doi care să alcătuiască un singur trup? Ba da, cu siguranţă da, căci dragostea conjugală este cea care produce acest rezultat,
confundând şi amestecând fiinţele lor una cu cealaltă.
Dacă turnaţi parfum în untdelemn, amestecul formează un singur tot; la fel şi aici”. „Două suflete unite astfel n-au a se teme de nimic.
Cu înţelegere, pace şi iubire reciprocă, bărbatul şi femeia sunt în posesia tuturor bunurilor. Ei pot trăi în pace, la adăpostul zidului de nestrăpuns care îi apără şi care este iubirea cea după voia lui
Dumnezeu. Iubirea îi face mai tari ca diamantul şi mai duri ca fierul, navigatori în plenitudine, se îndreaptă spre slava cea veşnică, atrag mereu mai mult harul lui Dumnezeu”. „Căsătoria este unirea intimă a două vieţi”, „Taină a iubirii”.
 
Paul Evdochimov- Taina Iubirii
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments