[…] Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belşug in Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit şi prin citirea cuvantului lui Dumnezeu, şi in predici, şi in cantările bisericeşti, şi in toate randuielile şi tipicurile Bisericii, şi in scrierile Sfinţilor Părinţi, şi intr-o mulţime de cărţi mantuitoare.
Doritorii se adapă de aici din belşug cu lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toţi fac aşa şi nu toţi cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu al cuprind cu adevărat an sufletul lor. Există oameni care aşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă – matematică, fizică, astronomie, istorie şi altele – crezand că-şi hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte.
De ce?
Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei al caută! Nu spun că ştiinţele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele il izgonesc, inlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului.
Dar sufletul nu-l poţi inşela, cum nu poţi inşela pe un om infometat, dandu-i o
piatră in loc de paine. De aceea sufletul se chinuieşte! Dar acestea – ştiinţele – incă par preocupări serioase.
Dar ce să mai zicem de cititorii impătimiţi ai publicaţiilor noastre periodice? Priviţi cu cată strădanie se zbate un tanăr, sau uneori chiar unul mai puţin tanăr să obţină cat mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu cată nestăpanire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obţinută! Nu-i mai arde nici de mancare, uită uneori şi de somn… Şi care-i folosul?! Două-trei fraze reuşite, cateva fantezii mincinoase, cateva presupuneri inşelătoare, şi atat… Restul nu-i bun
de nimic. Iar sufletul rămane nemulţumit. Luăm o altă carte, apoi alta… mereu, acelaşi lucru… Te doare sufletul!
Incepem conversaţiile… Mereu, acelaşi lucru, pentru că atat subiectele conversaţiilor, cat şi modul lor de tratare sant preluate din aceleaşi cărţi… Adăugaţi la aceasta mediocritatea ocupaţiilor şi a relaţiilor de zi cu zi şi veţi inţelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluşi un strigăt amar: „Scoateţi-mă afară din această inchisoare!… Mă inăbuş aici! Daţi-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!”
Aşa şi este. Dar cine-l ascultă?!
Vedeţi, aici nu este de bon ton să hrăneşti sufletul cu adevărul lui Dumnezeu… Şi sufletul se chinuieşte. Şi măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, insă nu vor să-şi deschidă ochii ca să-i primească lumina.
Intră in biserică, ascultă ce se cantă, ce se citeşte şi se face aici şi vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ţine in maini această carte dumnezeiască şi deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile Părinţilor, nu avem destule acum,in traduceri accesibile tuturor? […]
Dar noi nu cunoaştem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor!
Fraţi şi părinţi! Ce fel de creştini santem, cand nici nu ne atingem de cărţile in care este explicat creştinismul, in schimb citim cine ştie ce aiureli? Şi ne chinuim sufletul intr-un intuneric inăbuşitor, noi, fiii zilei şi ai luminii, cum ne numea Sfantul Apostol! […]
Iată de ce sant bolnave, suferinde şi tanjesc sufletele celor cufundaţi numai in griji lumeşti sau numai in treburile de la serviciu sau, şi mai rău, in lucruri pătimaşe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte.
Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofileşte tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu şi cele ale traiului zilnic – grijile de familie, feluritele tranzacţii şi intreprinderi ar fi păgubitoare de suflet… Nu. Nu ele insele sant păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijand faptele bune, cat şi preocuparea cu ele nu intru
slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Aşa cum sevele trupului nostru se transformă in sange viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, şi cele de la serviciu, şi cele ale traiului zilnic se pot transforma intr-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom inchina lui Dumnezeu! Iar cand nu facem aşa şi nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?!
Ştiţi că sufletul, luminat din belşug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat in aerul curat şi ceresc al rugăciunilor şi al ierurgiilor Bisericii şi intărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit langă ape izvoratoare, care-şi va da rodul la timpul cuvenit, şi frunza nu-i va cădea.
Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ţinută cu cruzime, intr-un loc fără lumină, fără aer curat şi fără umezeală, şi care se vlăguieşte!
Le ştiţi pe toate acestea. Fericiţi santeţi, dacă le faceţi.
De ce, omule, iţi tiranizezi sufletul, robindu-te, orb şi fără socotinţă, zbuciumului vieţii lumeşti?!
Mulţi cred că pustia sau lăcaşurile de insingurare sant locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviţi faptele Sfantului Ioan, deschideţi Scara lui şi citiţi orice din ea şi veţi vedea cată viaţă şi putere era an el!
Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul il hrăneşte din belşug cu felurite bunuri cereşti. Lumea vi se pare bogată, dar ea ingraşă numai trupul, dar sufletul il epuizează prin infometare, neoferindu-i o cat de mică părticică hrănitoare.
Chivernisiţi-vă viaţa după această deosebire, toţi cei ce vreţi să vă creşteţi sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în Raiul ceresc. […]
Ierh. Ioan Iaroslav-Cum sa ne hranim sufletul
CategoriiFără categorie
