pilda
In Patericul Egiptean ni se povesteste o intamplare care intareste traditia de predica a Apostolului Pavel. 

Se spune despre avva Macarie Egipteanul ca se suia odata la schit la muntele Nitriei. 

Si daca s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului sau: “Mergi mai inainte putin”. 
Si mergand el mai inainte, s-a intalnit cu un slujitor de-al elinilor.
 Si strigandu-l fratele il chema, zicand: “Demone! demone!, unde alergi?”
 Si intorcandu-se acela, i-a dat batai si l-a lasat mai mort. Si luand lemnul alerga.
 Si mergand putin mai inainte, l-a intampinat avva Macarie alergand si i-a zis: “Mantuieste-te, mantuieste-te, ostenitorule!” Si minunandu-se, elinul a venit la el si i-a zis: 
“Ce bunatate ai vazut la mine de m-ai heretisit asa?” 
I-a raspuns lui batranul: “Te-am vazut ostenindu-te si nu stii ca in zadar te ostenesti”.
 I-a zis si el lui: “Si eu pentru heretisirea ta m-am umilit si am cunoscut ca din partea lui Dumnezeu esti. Dar alt calugar intampinandu-ma, m-a ocarat si eu i-am dat batai de moarte”.
 Si a cunoscut batranul ca ucenicul lui este.
 Si tinandu-se slujitorul elinesc de picioarele lui, zicea: “Nu te voi lasa de nu ma vei face calugar!” Atunci au venit deasupra unde era calugarul si l-au tinut pe dansul, si l-au dus la biserica muntelui. Si vazand pe slujitorul elinesc impreuna cu batranul, s-au uimit. 
Si l-au facut calugar, si multi dintre elini s-au facut pentru dansul crestini. 
Deci, zicea avva Macarie: “Cu cuvant rau si pe cei buni ii faci rai, si cu cuvant bun si pe cei rai ii faci buni”.
 
Odata a venit la Sfantul Siluan Athonitul un preot tanar din Rusia si i s-a plans ca e foarte grea viata de preot. 
“Dar ce necazuri ai?”, l-a intrebat Sfantul. 
“Nu mai razbesc cu sectantii astia”, i s-a plans preotul. 
“Dar cum procedezi cu ei?”
 “Ei, le spun adevarul, ca-s in ratacire si ca daca n-o sa vina la dreapta credinta o sa mearga toti in iad”. 
Atunci Sfantul i-a zis: “Nu asa, prietene, tu zi-le mai intai despre faptele lor bune. Zi: ce bine ca si voi credeti in Hristos, ca propovaduiti milostenia si dragostea. Si abia dupa asta, cu multa ingaduinta, vorbeste-le si despre dogmele credintei”.
 
Multi credinciosi, citind si auzind ca mandria este un mare pacat, nu mai lauda niciodata pe nimeni, nici chiar pe copii, de frica sa nu “cada in mandrie”.
 Eu cand aud pe cate cineva care, plecand capul cu prefacuta smerenie, incepe sa indruge la “vai, parinte, nu mai spuneti, ca o sa cad in mandire”, il intreb daca nu cumva in restul timpului se afla in smerenie. De regula, acesti oameni sar ca fripti, “se smintesc” cand ii indemni la normalitate.
 
“Cum sa lauzi pe cineva? Ca pe urma si-o ia in cap!” 
 
Oamenii nu inteleg ca si lauda si mustrarea sunt pentru oameni si ca prin amandoua se modeleaza omul. Multe familii credincioase, care isi educa copiii intr-un zelotism exagerat, tinandu-i in picioare ore intregi la paraclise si acatiste se mira ca acestia, cand se apropie de adolescenta, incep sa nu mai umble la biserica.
 
Sfantul Teofan Zavoratul, care a fost un mare ascet, ii mustra pe parintii care fac acest lucru. El le recomanda sa nu-i oblige pe copii sa se roage cu rugaciuni din carte, ci sa rosteasca ceea ce le spune lor inima: “Doamne, ajuta; Multumesc Tie, Doamne; Slava Tie, Doamne” ori de cate ori isi aduc aminte de Dumnezeu. Aceasta tocmai pentru a nu li se lehamisi de rugaciune, pentru ca rugaciunea nu trebuie sa fie o norma, ci o necesitate.
 
Sfantul Serafim de la Sarov, care a petrecut in genunchi pe o piatra o mie de zile si nopti, iarasi avea o foarte mare ingaduinta pentru neputintele altora. De exemplu, el le-a dat voie surorilor de la manastirea Diveevo sa manance de patru ori pe zi, obicei care se pastreaza si astazi, ceea ce pentru greci este o sminteala. Sfantul nu numai ca le-a permis patru mese pe zi, ci chiar le dadea voie sa tina pesmeti sub perna si sa rontaie si noaptea, daca le e foame, numai “sa nu se mahneasca”.
 
Acest “sa nu se mahneasca” este o piatra de temelie in viata duhovniceasca. 
 
Marii asceti stiu ca pentru o mahnire, chiar si inconstienta, adusa cuiva Dumnezeu nu mai primeste rugaciunea. Grija de a nu mahni e atat de mare la oamenii desavarsiti, incat, fiind intrebat odata de ucenici ce vor face daca vor vedea pe un frate dormitand in biserica, Sfantul Pimen a raspuns: “Eu, cu adevarat, de voi vedea pe fratele ca dormiteaza, pun capul lui pe genunchii mei si-l odihnesc”.
 
Lauda sfintilor, a oamenilor duhovnicesti, nu este o linguseala, ci o vedere a binelui din celalalt.
 A fi sfant inseamna a-i vedea pe toti oamenii mai sfinti decat tine. 
 
Aceasta este definitia crestina a sfinteniei. 
 
Ce-i de mirare, dar, ca sfintii ii lauda pe pacatosi? 
Condamnabila este lauda vicleana, ce se face pentru a obtine niste profituri, asa cum isi lauda angajatii patronul, dar nu si lauda izvorata din dragoste. 
Cei desavarsiti nu mai au nevoie sa fie laudati, dar nu si cei neputinciosi. In cazul acestora, a nu lauda, de multe ori, echivaleaza cu a mahni, vedem aceasta mai ales la copii. 
De aceea sfintii recurg la lauda, fac multe pogoraminte.
Lauda, pentru incepator, este o incurajare. Si mai ales sfintii, pentru ca mustrau atat de rar, recurgeau la lauda, ca ucenicul sa inteleaga ca faptele pentru care nu este laudat nu sunt atat de bune ca cele laudate.
 Dar si in cazul laudei, si in cazul ingaduintei, sfintii nu au urmarit decat un singur scop: dragostea, acel “sa nu mahneasca”, pentru a-l castiga pe om pentru Hristos.
 
Pr Savatie Bastovoi.fragment din In cautarea aproapelui pierdut

Categoriipilde
0 Shares