Vasilie cel Mare, Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur
„Unirea credintei si împãrtãsirea Sfântului Duh cerând, pe noi însine si unii pe altii si toatã viata noastrã lui Hristos Dumnezeu sã o dãm”.
La fiecare Sfântã Liturghie si la fiecare Sfântã Cununie ni se dã îndemnul sã dãm toatã viata noastrã lui Hristos Dumnezeu ca sã ajungem la unirea credintei si sã ne împãrtãsim de Duhul Sfânt. Când Duhul Sfânt este lucrãtor în noi, El vine cu luminã, când Duhul Sfânt este lucrãtor în noi, El vine cu sfintire, când Duhul Sfânt este lucrãtor în noi, El vine cu preamãrire pe care o aducem Domnului nostru Iisus Hristos, dupã cuvântul pe care Domnul Hristos Însusi l-a spus: „Acela (adicã Duhul Sfânt) Mã va slãvi” (Ioan 16, 14). Noi spunem cã suntem crestini ortodocsi, deci trebuie sã fim dreptmãritori. Numai dacã aducem mãrire lui Dumnezeu în gândurile noastre, cu cuvintele noastre, cu faptele noastre, cu viata noastrã întreagã, suntem în ortodoxie.
Cei pe care îi pomenim astãzi sunt trei oameni mari, trei sfinti deosebiti. Toti sfintii sunt oameni deosebiti, dar si între sfinti sunt unii care au parcã mai mult dar de la Dumnezeu si au mai mare lucrare în sfintire. Pe sfintii pe care îi pomenim astãzi i-am mai pomenit în cursul acestei luni: la întâi ianuarie am pomenit pe Sfântul Vasile cel Mare, la 25 ianuarie pe Sfântul Grigorie Teologul si la 27 ianuarie pe Sfântul Ioan Gurã de Aur. Astãzi îi mai pomenim o datã si împreunã, ca sã se stie cã fiecare dintre ei este mare în felul lui.
La aceastã sãrbãtoare s-a ajuns pentru cã unii crestini ziceau cã este mai mare Sfântul Vasile cel Mare, altii cã Sfântul Ioan Gurã de Aur, iar altii ziceau cã este mai mare Sfântul Grigorie Teologul. Ei credeau asa pentru cã aveau unele preferinte si aveau unele mãsuri. Cei care au vãzut cã Sfântul Vasile cel Mare a fost un bun organizator, un om practic, un om de actiune, au zis: apoi Sfântul Ioan Gurã de Aur n-a fost asa, Sfântul Grigorie n-a fost asa, mai mare între ei este Sfântul Vasile cel Mare!
Cei care credeau cã Sfântul Grigorie este cel mai mare, zi-ceau asa pentru cã Sfântul Grigorie are niste adâncimi de gân-dire mai mari decât ceilalti doi sfinti.
Altii au zis: nu, Sfântul Ioan Gurã de Aur a fost mai mare, pentru cã era tare pogorâtor, era tare îngãduitor, era tare doritor de a-i ajuta pe oameni, era propovãduitor al credintei, dãdea oa-menilor mai multã nãdejde. Oamenii au zis asa pentru cã n-au avut pe Duhul Sfânt sã-i lumineze, n-au avut pe Duhul Sfânt sã-i ducã în fata Mântuitorului nostru Iisus Hristos si sã-L preamã-reascã pe El pentru acesti oameni mari.
Mitropolitului Ioan al Evhaidelor, în veacul al XI-lea, i s-a arãtat pe rând fiecare dintre cei trei sfinti pentru a cãror mãrire se certau oamenii si apoi s-au arãtat toti trei si i-au spus cã certurile trebuie sã înceteze, sã fie liniste si pace între oameni, pentru cã unele sunt mãsurile lui Dumnezeu si altele sunt mãsurile oamenilor.
Dintre cei trei sfinti, mai cunoscuti ne sunt Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Ioan Gurã de Aur. De la ei avem câte o Liturghie. Sfânta Liturghie care se sãvârseste de obicei este cea a Sfântul Ioan Gurã de Aur; Liturghia Sfântul Vasile cel Mare se face de zece ori pe an. Cei doi sfinti sunt cunoscuti si pentru cuvântãrile lor. Sfântul Ioan Gurã de Aur are foarte multe cuvântãri care au ajuns pânã în vremea noastrã si sunt si acum actuale.
Sfântul Grigorie, mare prin adâncimea teologiei sale, este mai putin cunoscut, pentru cã oamenii nu pot primi în suflet adâncimile de teologie, nu le pot urmãri, decât dacã au un dar de la Dumnezeu. Omul de rând nu poate întelege adâncimea teologiei. Sfântul Grigorie este mare pentru putini, pentru cei care înteleg profunzimile lui de gând.
Mãrimile sunt de multe feluri: Sfântul Vasile cel Mare este mare ca organizator; Sfântul Grigorie este mare ca gânditor; Sfântul Ioan Gurã de Aur este mare ca ajutãtor spre mântuire, ca îndrumãtor de suflete. Are rost sã se certe oamenii pentru aceas-ta? De altfel, acum nu se mai ceartã nimeni, dar a rãmas ceva de pe urma certurilor dintre oameni – sãrbãtoarea de astãzi. Dacã vrem sã-I fim pe plac lui Dumnezeu trebuie sã ne unim, nu sã ne certãm. „Unirea credintei si împãrtãsirea Sfântului Duh cerând”, sã dorim sã ne unim, sã ne cãutãm unii pe altii, sã mergem unii spre altii, sã desfiintãm piedicile dintre noi, sã le înlãturãm, sã avem iubire unii cãtre altii si iubire fatã de Dumnezeu. Atunci suntem preamãritori de Dumnezeu si înseamnã cã Duhul Sfânt lucreazã în noi pentru cã aduce mãrire în om si îi aduce mãrire lui Dumnezeu.
Cineva asemãna iubirea dintre oameni cu o pâine caldã care se împarte, aburul iesit din pâinea caldã simbolizând iubirea fatã de Dumnezeu. Noi uitãm cã existã o poruncã a iubirii, cã suntem datori cu iubire fatã de Dumnezeu si fatã de oameni; dar noi pe unii îi urãm, pe altii îi iubim, pe unii îi iubim mai mult, pe altii mai putin, pe unii uneori îi iubim, alteori nu-i iubim si asa mai departe. Or, asta nu înseamnã cã tinem seamã de porunca lui Dumnezeu! Porunca lui Dumnezeu este „sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim”; asa formuleazã Biserica porunca lui Dumnezeu „sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti”.
Recunoastem cã nu ajungem la mãsurile acestea, dar trebuie sã fim preocupati de lucrul acesta. Atunci nu am avea motive sã stãm unul împotriva celuilalt nici pentru sfinti. Noi trebuie sã fim asa cum este Dumnezeu, care îsi revarsã iubirea Sa peste lume, când revarsã Soarele peste cei buni si peste cei rãi, când trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti, si nu zice „acestuia nu-i dau ploaie, pentru cã este pãcãtos, acestuia îi dau ploaie, pentru cã este drept”. Domnul Hristos a spus lucrul acesta si avem cuvântul Lui în Sfânta Evanghelie: „Iubiti pe vrãsmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vã blestemã, faceti bine celor ce vã urãsc, rugati-vã pentru cei ce vã vatãmã si vã prigonesc, ca sã fiti fiii Tatãlui vostru Celui din ceruri, cã El face sã rãsarã soarele peste cei rãi si peste cei buni, si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Matei 5, 44-45).
Asa ne-a spus Domnul Hristos, asa trebuie sã facem si noi! Dar noi nu facem! Nu facem pentru cã nu putem. Rãutatea este o realitate! Întâi trebuie sã desfiintãm rãutatea din noi, ca sã putem înmulti iubirea. De unde stim noi cã existã o legãturã între rãutate si lipsa iubirii? Domnul Hristos ne-a spus: „Din pricina înmultirii fãrãdelegii, iubirea multora se va rãci” (Matei 24, 12). Dacã nu avem iubire unii cãtre altii, nu avem pâinea cea caldã pe care sã si-o împartã oamenii între ei si nu avem aburul pâinii celei calde ca sã se înalte cãtre Dumnezeu. De ce? Pentru cã nu suntem cum trebuie, pentru cã în loc sã avem iubire – avem urã, pentru cã în loc sã avem întelegere – avem ceartã.
Iatã, si pentru sfinti ajung oamenii sã se certe! Nu se poate, nu-i voie! Dacã ne gândim la Evanghelie, dacã trãim Evanghelia, nu este voie sã se ajungã la asa ceva! Trebuie sã întelegem de la început cã mãrimile sunt de multe feluri, cã fiecare e mare în felul lui, cã fiecare poate sã fie si mare si mic, cã pãrerile noastre sunt felurite. Acelasi om poate sã fie pentru unii mare, pentru altii mic.
Un duhovnic, de exemplu, poate sã fie mare – pentru cei care îl ascultã, poate sã fie mic – pentru cei care nu-l ascultã, si de nimic – pentru cei care nu-l iau în considerare. Acelasi pe care Dumnezeu poate-l primeste si-l binecuvinteazã – oamenii îl hulesc. De ce-l hulesc oamenii? Pentru cã ei nu seamãnã cu Dumnezeu, pentru cã n-au pe Duhul Sfânt sã-i lumineze, pentru cã n-au iubire în suflet, pentru cã nu au consideratie, pentru cã sunt judecãtori în loc sã fie oameni care sã se plece cu mintea. Sfintii cei mari nu s-au bucurat niciodatã de cei care s-au certat între ei pentru cã nu stiau cum sã facã sã-l punã pe unul mai mare decât pe celãlalt. Dumnezeu este cel care ne primeste pe toti, iar noi trebuie sã fim cu întelegere fatã de toti.
Eu v-am mai spus si altã datã si mi-e drag sã vã spun si acum: când îi pomenim pe Sfintii Trei Ierarhi, ne putem gândi si la trei oameni mari cu care s-a început mânãstirea aceasta si care, într-un fel, au o asemãnare cu Sfintii Trei Ierarhi. Mã gândesc la pãrintele Arsenie Boca, la pãrintele Nicolae Mladin, mitropolitul Mladin de mai târziu, si la pãrintele Serafim Popescu, Dumnezeu sã-i odihneascã!
Credinciosii, dacã i-ai fi întrebat sau dacã i-ai întreba acum, care a fost cel mai mare dintre acestia, eu cred cã aproape toti s-ar repezi si ar zice cã pãrintele Arsenie. Într-adevãr, pãrintele Arsenie a fost mare, a avut o mãrime deosebitã pe care au înteles-o cei multi. Dacã citesti ceva din scrierile pãrintelui Arsenie îti dai seama de profunzimea de gândire, dar nu asta i-a dat mãrimea. Aici, la mânãstire, pãrintele s-a distins în special ca îndrumãtor de suflete si ca bun organizator. Îmi spunea un meserias oarecare cã pãrintele Arsenie era asa de priceput la orice lucru, încât stia mai bine decât un meserias ce trebuie sã facã: „uite mãi, asta o faci asa, vezi cã aici lipseste ceva”… Si asta l-a fãcut mare pentru oamenii care pricepeau ceva din ale meseriei. Altora le descoperea anumite stãri sufletesti si oamenii se minunau de cât de pãtrunzãtor este pãrintele.
Altii au zis: Domnule, dar pãrintele Mladin avea un dar de cuvânt, a lãsat niste studii, a lãsat în urma lui niste profunzimi de teologie, parcã a semãnat cu Sfântul Grigorie de Nazianz, cu Sfântul Grigorie Teologul, asa cum pãrintele Arsenie, ca organizator, a semãnat cu Sfântul Vasile cel Mare.
Si a mai fost unul mare si nu prea mult bãgat în seamã, pãrintele Serafim Popescu, pe care eu tare mult îl am la inimã. Tare mi-e drag pãrintele Serafim, pentru pogorãmintele pe care le fãcea, pentru inima lui de pãrinte, pentru inima lui de frate, pentru inima lui de prieten, pentru faptul cã era odihnitor de oameni, pentru faptul cã aducea bucurie în jurul lui, pentru faptul cã aducea seninãtate în jurul lui. Pãrintele Serafim nu avea niste lucruri asa, de pricepere, de meserie, nu a fãcut niste studii deosebite, dar a fost bun, învãluitor, odihnitor, a fost un om de care s-au bucurat oamenii, asa cã si el a fost mare.
Ne mai rãmâne ceva si nouã: sã ne silim si noi sã fim mari! Oare e nevoie sã te silesti sã fii mare? Vrea Dumnezeu ca un om sã fie mare sau sã se sileascã sã fie mare? Eu zic cã da! Numai cã vrea ca omul sã fie mare întru smerenie, sã fie mare întru iubire, sã fie mare întru rugãciune, sã fie mare în ceea ce apoi aduce si alte mãrimi. De unde stim noi cã Domnul Hristos vrea sã le cãutãm si pe cele mari si înalte? Dupã ce Domnul Hristos a înviat din morti, a zis cãtre Sfântul Apostol Petru, la marea Tiberiadei: „Simone, fiul lui Iona, Mã iubesti tu mai mult decât acestia?” (Ioan 21, 15). Deci Domnul Hristos ne-a dat voie sã înaintãm în întelesul acesta: vreau sã fiu mare, vreau sã iubesc mai mult decât altii, vreau sã agonisesc în sufletul meu nu coborându-i pe altii, ci înaintând eu însumi. Cine este mare întru smerenie, este cel mai mare, pentru cã Domnul Hristos a spus: „Cel ce se va smeri, se va înãlta”.
Deocamdatã noi ce sã facem? Sã fim cinstitori de sfinti si sã-i avem în consideratie, pentru cã numai cineva care este mare poate sã aibã consideratie fatã de un om mare. Noi facem ce putem la mãsurile noastre: multumim lui Dumnezeu pentru oamenii pe care i-am cunoscut ca fiind oameni mari. Mã gândesc la cei trei cu care s-a început mânãstirea de aici, care fiecare, cu cuvântul, cu fapta, cu îndrumarea, într-un fel sau al-tul, si-a pus pecetea pe existenta noastrã, a celor ce suntem mai învârstã.
Sã dorim din toatã inima si din toate puterile noastre sã avem unirea credintei, sã-L primim pe Duhul Sfânt, sã ni se împãrtãseascã Duhul Sfânt ca sã ne îndrume, sã ne rugãm ca „toatã vita noastrã lui Hristos Dumnezeu sã o dãm” si atunci toate sunt rezolvate: stim si cine-i mare, stim si cã suntem mici. Cum zic copii: „eu sunt mic, tu fã-mã mare”. Nu se mai potriveste la vârsta înaintatã, dar se potriveste în ceea ce priveste via-ta duhovniceascã.
Stiindu-ne mici si considerându-ne mici, sã asteptãm ca Dumnezeu sã ne facã mari ca sã-i întelegem si noi pe cei mari. Amin.
Arhimandritul Teofil Paraianu – “Din vistieria inimii mele”
