Cum e diavolul?8 min read

 Invataturacrestina ne spune ca e o fiinta spiri­tuala, deci nu e fiinta corporala. Poate insa, asa cum ingerii pot aparea uneori in chip trupesc, sa apara si el in chip trupesc.
Traditia noastra crestina ne spune ca dispune de multe posibili­tati de inselare. Cu cel destept e destept, cu cel prost e prost. Poate aparea sub chip frumos si fascinant, ne poate capta din literele unei carti, scrise sub influenta lui, dar indeosebi, fiind fiinta spirituala, lucreaza impotriva noastra prin spirit. Adica sopteste spiritului nos­tru, sopteste gandului nostru, sopteste inimii noastre: ia-o pe aici, nu pe acolo. E un sfatuitor care se imbie singur si care ne asigura intotdeauna ca ne vrea binele. Ne favorizeaza placerile, bucuriile, dar intotdeauna pe cele care nu se pot capata in chip firesc, deschis si cinstit.   
Are el intr-adevar atata putere, incat sa poata fi mai tare decat Dumnezeu, cand ne ispiteste cu sfatul lui? In nici un caz, nu.
Acest lucru trebuie sa fie clar pentru absolut toti crestinii.
Diavolul nu este mai tare decat Dumnezeu. E mai tare numai atunci cand il acceptam noi, cand il ajutam noi. Desi noi avem tendinta inversa, de foarte multe ori, aceea de a da vina pe el!
 Vrand sa ne disculpam de greselile noastre, spunem – si cati dintre noi n-o facem – „M-a ispitit diavolul”, ca si cum el ar fi responsabilul universal. In legatura cu aceasta circula nu chiar o apoftegma, nu chiar o zicala a Sf. Parinti, dar un fel de gluma monahala daca vreti, care mi se pare foarte potrivita cu cele despre care vorbim.
Se stie ca in postul mare, peste tot, dar mai ales in manastiri, nu se mananca nici carne, nici oua, si nu e voie in anumite zile, in unele manastiri, sa se faca mancare gatita la foc. 
La o manastire insa, intr-o chilie, staretul a descoperit pe un frate cocand un ou la lumanare. Gasindu-l, calugarul a zis cu smerenie si cainta: 
„Iarta-ma, Parinte Staret, diavolul m-a dus in pacat”.
 Si atunci se spune ca de dupa cuptor s-a auzit o voce: 
„Nu, nu, nu! Asta nici eu n-am stiut-o! Am invatat-o acum de la fratele!”
Nu e cu dreptate, asadar, sa dam vina pe el intotdeauna! Dar cum lucreaza el totusi?
Printre altele, ne prezinta raul sub chipul binelui.Dar chiar atunci cand ne indeamna la bine, o face cu scop rau. Si mai e ceva. Un mare scriitor elvetian, Denis de Rougemont, spunea ca cea mai mare viclenie a diavolului – sa fim foarte atenti, pentru ca mie mi se pare ca e o definitie extraordinara – „Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol”.
Si nu zic oare multi adesea: Vedeti-va de treaba, nu exista diavol/” El ii indeamna la asa ceva.
Merge pana la a se nega pe el insusi. Numai sa castige.
 Dar ce interes are el sa se nege? Ce interes are el sa ne faca sa credem ca nu exista? 
Are mare interes. Daca nu crezi ca exista diavol, e foarte usor sa crezi ca nu exista nici Dumnezeu. Si desigur diavolul stie ce a zis Dostoievski, marele scriitor rus din secolul al XlX-lea: Daca nu exista Dumnezeu, atunci totul e permis. Si daca nu exista diavol, tot asa, totul e permis! Si daca totul e permis, inseamna ca putem face din alb negru, inseamna ca putem da raului nume de bine, inseamna ca nu mai exista nici un criteriu moral si nici o responsabilitate. De aceea se neaga diavolul pe el insusi!
Oricat nu ne-ar conveni existenta diavolului, are si el un rost. El inspira teama de destinul nostru vesnic, ne tine in garda. Aprobandu-ne pornirile rele, aflam ca ceea ce aproba el e ceea ce nu trebuie sa facem. El se simte rau si descoperit cand e cunoscut ca exista. Daca nu e cunoscut si recunoscut, se simte bine. Atunci el e cel tare. E tare cand e negat. Atunci ataca din umbra.
 Deci tineti minte: „Cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol”.
O alta insusire si preocupare a lui este sa se ocupe cu predilectie de cei cu o viata spirituala inaintata. De aceea se spune ca diavolul e mai periculos pentru credinciosii virtuosi, decat pen­tru cei pacatosi. Si daca stam si ne gandim bine, e chiar asa. Cel pacatos stie ca e pacatos, si se va pocai.
Va face totul ca sa scape de pacatele lui, pentru ca le recunoaste. Dar cel care se pretinde virtu­os, acela nu-si mai recunoaste pacatele. Pe acela diavolul pune mana mai repede.
 De aceea Sfintii Parinti vorbesc de o „cadere in sus” oricat de paradoxala ar fi expresia, sau de o „cadere de-a dreapta” sau de o „cadere prin sfintenie”.
De ce?
Fiindca aceasta, virtutea, daca nu e bine tinuta in frau, duce la mandrie. Omul cade din starea de smerenie. Si in clipa cand a cazut din smerenie, e gata. A intrat in bratele celui rau!
Sunt din aceia care cred ca daca s-au abtinut de la pacate o vreme, gata, au si devenit sfinti. Sunt din aceia care-si iau in serios unele visuri, unele vedenii, nestiind sa deosebeasca duhurile, si nestiind ca Lucifer se poate preface si in inger al luminii (Iisus Cor. 11, 14). Si cred ca vedeniile si visurile lor sunt de la Dumnezeu si se pretind sfinti, pentru ca le-a aratat Dumnezeu asemnea semne.
Or, Sfintii Parinti, experimentati in lupta duhovniceasca, spun: refuza orice vedenie.
Refuza orice vis care ti s-ar parea de la Dumnezeu.
 Nu se va supara Dumnezeu ca L-ai refuzat. Pentru ca in felul acesta te aperi de „celalalt”.
Se cunoaste din istoria vietii duhovnicesti ca s-a aratat diavolul unui calugar tanar dar foarte imbunatatii, povatuindu-l mereu la bine, pana cand acesta s-a incredintat ca duhul care-i vorbeste si care i se arata este un duh bun, trimis de Dumnezeu. Dupa ce s-a incredintat de aceasta, duhul care acum se materializa, i-a soptit intr-o zi: Iata, tu esti drept si esti bun, iar duhovnicul tau te persecuta, intr-adevar, duhovnicul il punea la anumite probe spirituale ca pentru incepatori. Ceea ce s-a dovedit a fi fost tocmai ceea ce ii trebuia lui, pentru ca incepuse sa carteasca. Duhul ii tot spunea: esti virtuos, esti sfant. Duhovnicul greseste. Din ura si gelozie se poarta asa cu tine. Mergi la el si, daca si de data aceasta te va ocara, sa stii ca e diavolul intrupat. Omoara-l! Si asa a facut, nedandu-si seama ca asculta tocmai de diavol.
Iata cum diavolul a obtinut pana la urma ceea ce a dorit. Si-a condus planul cu rabdare si inteligenta incat, prin cultivarea virtutii dar si prin cresterea mandriei, a inaltei pareri de sine, l-a dus pe monah la caderea cea din urma. Rezultatul l-a interesat, si l-a obtinut. De aceea Sfintii Parinti indeamna: „Refuza orice vedenie”. Sau, cand ai asa ceva, du-te si te marturiseste si sfatuieste-te cu un duhovnic bun, incercat. Caderea prin inalta parere de sine e una din ispitele si vicleniile diavolului.
Sa ne observam o clipa pe noi insine, fara sa mai luam aminte in dreapta sau in stanga. Indata ce incepem sa ne aparam de pacate, sa nu le mai facem, indata ce suntem cat de cat mai activi in cre­dinta noastra, indata ce ne facem datoriile catre aproapele, tot atunci incepe, la etajul de sus, in mintea noastra, parerea de sine ca am si ajuns drepti.
In loc insa sa ramanem smeriti si cu grija sporita de a ne vedea de noi insine, incepem sa ne comparam.
Zicem: Nu sunt ca celalalt! Incepem sa-i judecam pe ceilalti, sa fim aspri cu ei, sa le dam lectii, cu acum prefacuta smerenie. Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa-i indemnam pe altii la bine, dar sa n-o facem comparandu-i cu noi si acordandu-ne noua un drept de jude­cata asupra lor. Cand incepem sa ne comparam, trebuie sa stim ca am inceput nu sa urcam, ci sa cadem.
Pacatul mandriei e un pacat subtil, fiindca ataca sufletul, constiinta.
Mandria – spune cineva – incepe in momentul in care cineva isi atribuie meritele pe care intr-adevar le are, in loc sa le atribuie lui Dumnezeu, datatorul tuturor darurilor.
Mandria e paca­tul virtuosilor, tot asa precum smerenia poate fi virtutea pacatosilor. La radacina mandriei exista intotdeauna o maretie reala. A face istoria orgoliului omenesc, s-ar reduce la a enumera diversele feluri in care omul a incercat sa se aseze in locul lui Dumnezeu.
 Exista orgolii personale, orgolii de grup, tot felul de orgolii.
Exista si un orgoliu al libertatii absolute, menit sa ne faca egali lui Dumnezeu. Kirilov din Posedatii lui Dostoicvski credea ca singurul mijloc de a-si afirma libertatea absoluta era sa se sinucida, ca sa arate ca poate s-o faca, deci ca se poate ridica chiar impotriva vietii, deci ca nu Dumnezeu era cel mai puternic! Numai ca Kirilov uita ca nu putea omora sufletul! (vezi despre acestea Nolre peche d’orgueil, de Jacques Madaule, in L’homme et le peche, Paris, 1938).
Dar cum ne verificam in asemenea situatii in care, crezand ca urcam, de fapt cadem? Ne verificam printr-un duhovnic bun. Lupta spirituala este de mare finete. Exista si o cadere prin smerenie. E greu s-o depistezi. Ea se intampla acelora care sunt gata sa se smereasca din toate punctele de vedere, dar care incet, incet, incep sa se laude cu smerenia. In clipa in care ai inceput sa te lauzi cu smerenia, din clipa aceea ai incetat de a mai fi smerit.
Casian Romanul, sfantul nostru din Dobrogea, credea ca sin­gurul mijloc de a se verifica cel banuit de asemenea ganduri, e sa se sfatuiasca degrab cu un duhovnic. Altul vede mai lipdede in noi, decat noi insine, in asemenea cazuri. Dar urmand un sfat al lui Avva Moise, Sfantul Casian atrage atentia sa-l alegi bine pe cel cu care te sfatuiesti. „Sa nu-ti destainui gandurile oricui ti-ar iesi in cale, ci sa te vestesti batranilor duhovnicesti, care au darul deose­birii si nu celor ce nu-s decat albiti de vreme” (Filoc, ed. rom. I, p. 138). Deci nu oricarui cap alb! Ci unui cap duhovnicesc, bine experimentat in cele sufletesti.
Diavolul lucreaza cu viclenie si in chip nevazut. Asupra mintii, asupra inteligentei noastre. Fiindca are cunostinte. E un bun filosof. E bun logician. Se vrea si bun teolog, si astfel ajunge sa-i invete pe atatia sa interpreteze sucit Scriptura, si sa-i rupa de la Biserica lui Hristos. Am aratat ca uneori se arata si in chip vazut. 
Dar sa revenim o clipa la ceea ce spuneam la inceput, anume ca cea mai mare viclenie a diavolului e sa ne faca sa credem ca nu exista diavol. Bunii crestini nu se lasa inselati de aceasta viclenie. Ei bine, in cazul acesta diavolul isi schimba tactica.
  Atunci il invata pe crestinul respectiv ca intr-adevar exista. Dar ii strecoara o alta viclenie. Ii spune: eu sunt vinovat de toate. Eu indemn la rau. Eu port toata raspunderea. Voi sunteti victime, nu sunteti vinovati. Asadar te disculpa. Zice mereu: Da vina pe mine. Tu n-ai nici o vina!
Am mai vorbit despre aceasta, la inceput, cand aratam ca unii tind sa arunce toata vina pe diavol. Ceea ce vreau sa precizez acum, e ca diavolul insusi te disculpa.
Disculpandu-te, se inculpa el. O face insa din viclenie si inselatorie, fiindca stie ca oricat s-ar incul­pa pe el, n-are nici o importanta, dar disculpandu-te pe tine, te lasa in pacat. Nu te mai pocaiesti, caci zici: unde nu exista libertate, nu exista responsabilitate! Daca diavolul e vinovat, atunci eu nu mai sunt vinovat. El m-a silit. Eu n-am nici o raspundere!
Si la aceasta, asadar, se cere atentie, mai ales din partea celor care il stiu ca exista, dar ii exagereaza puterea.
A crede ca putem depista toate manevrele celui rau in cateva cuvinte, ar fi a ne insela pe noi insine. Toate cartile de spiritualitate sunt carti de demascare a metodelor lui. Sunt cunoscute, dar sunt multe. Nu trebuie insa sa ne lasam doborati de multimea lor si de neputinta noastra. Pentru cei intelepti sunt de-ajuns cateva principii si criterii generale, printre care rugaciunea si sfatuirea cu duhovnicul raman esentiale.
In afara de cele amintite mai inainte, imi aduc aminte ca C.S. Lewis povesteste ca un diavol era foarte ingrijorat ca un om pe care avea sarcina sa-1 pregateasca pentru iad, incepuse sa mearga la biserica. Atunci diavolul i-a scris o scrisoare lui Satan, intrebandu-l ce sa faca. Acesta i-a raspuns sa nu se nelinisteasca, dar sa se tina mereu de omul lui. Chiar si in biserica.
„Fa-l sa se preocupe de lucruri marunte”, l-a sfatuit Satan cel Mare. „Fa-l sa gandeasca, de pilda, ca paraclisierul e un ipocrit, ca cutare are pantofii scalci­ati, ca cutare doamna e imbracata excentric, ca preotul n-are voce frumoasa, si asa mai departe. In felul acesta nu se va mai concentra in rugaciune”. Iata-l, asadar, si in biserica, si cu ce nimicuri! Dar cu nimicuri care risipesc atentia credinciosului de la slujba.
Iata, am analizat cateva din tacticile duhului celui rau. Dar tineti minte: el nu poate impotriva noastra nimic, decat in masura in care ne invoim cu propunerile lui. E mai mare Dumnezeu.
Cum ne aparam de el? Ne aparam crezand in Dumnezeu, crezand in ajutorul lui Dumnezeu. Ne aparam prin semnul crucii. De altfel si in viata noastra crestina si de toate zilele, ori de cate ori suntem confruntati cu un rau, cu o nenorocire, ori de cate ori simtim ca un duh rau vrea sa ne duca in ispita, facem semnul crucii si ne eliberam. Toti am incercat acest lucru si ii stim darul si pu­terea.
De ce crucea? Pentru ca pe cruce s-a jertfit Mantuitorul pentru noi, si a facut din cruce mijlocul ispasirii noastre, si ajutorul nostru permanent, in toata viata noastra, prin Iisus Hristos.
 
Ori de cate ori, deci, vom fi in astfel de primejdii, asaltati de ganduri rele, sa stim ca un duh rau ne da ocol. 
 
Si sa stim ca daca facem apel la Crucea lui Hristos, la jertfa lui Hristos, vom fi eliberati.
 
Sa zicem asadar, intotdeauna: „Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat noua, ca se intuneca si se ingrozeste, nesuferind a cauta spre pu­terea ei”.

 

IPS Antonie Plamadeala
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments