Sfinţii noştri evanghelişti şi „evangheliştii” micilor ecrane şi ai stadioanelor7 min read

Până nu demult lumea ştia că există în istoria creşti­nismului patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Erau unici şi când cineva rostea cuvântul evanghelist, când exegeţii, predicatorii, istoricii şi toţi teologii spuneau: „aşa ne spun evangheliştii”, toată lumea înţelegea că era vorba de cei patru. Erau nume sfinte, cu autoritate re­cunoscută. Scrierile lor, cele patru evanghelii, erau şi de­sigur mai sunt izvoare ale Revelaţiei. Cei patru evanghe­lişti ne-au transmis ca martori direcţi viaţa şi învăţă­tura Mântuitorului şi au luminat omenirea de-a lungul a aproape două mii de ani.
Iată-ne însă, de la o vreme încoace, obligaţi să ne vedem credinţa şi simţămintele religioase, şi numele sfinte ale evangheliştilor, blasfemiate de nişte inşi care îşi arogă pentru ei numele de „evanghelişti”, uzurpându-le pe cele ale celor patru Sfinţi.

 

Inşi rotofei în poziţii telegenice, înconjuraţi de secre­tare şi de echipe de manageri şi agenţi de publicitate ca într-un spectacol de iluzionism şi prestidigitaţie, ne asal­tează în case, pe micile ecrane, la radio, în ziare, şi în final pe stadioane. Strigă, gesticulează ca nişte apucaţi, executând de fapt ireproşabile mişcări dinainte studiate, sar şi dansează, plâng şi cântă, apostrofează auditoriul, pun stadioane întregi să bată din palme, să ridice mâi­nile, să repete după ei cuvinte magice, până când dro­gul psihic pe mulţi dintre cei ce i se supun îi copleşeşte, îi oboseşte şi-i subjugă.
Unde au ajuns oamenii, Doamne! Unde au ajuns cu răstălmăcirile, cu falsurile, cu impostura! Cum se mai ia numele Domnului în deşert! De i-ar privi cineva prin gaura cheii în camerele lor de lux la marile hoteluri, ce alte feţe ale „evangheliştilor” ar mai vedea! Cu vreo doi ani în urmă, luni întregi ziarele din America s-au amuzat pe seama unor astfel de celebrităţi ale stadioane­lor şi ale televiziunilor, „evanghelişti” amestecaţi în cele mai ordinare scandaluri financiare şi morale. Acum „me­ditează” după gratii.
Au batjocorit numele de evanghelist, transformându-l în nume de ocară, de infamie.
Nu. Nu ne place, ba chiar ne supără, numele pe care şi-l dau unii ca aceştia. E drept că în câteva locuri din Noul Testament se arată că Mântuitorul i-a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti (Ef. 4, 11), dar aceasta a fost în vremea aceea, şi noi îi ştim pe apostoli, şi pe prooroci, şi pe evanghelişti. De alţii nu ştim şi nici nu avem nevoie de dânşii. Cei vechi din tim­purile primare ale creştinismului şi-au împlinit misiu­nea atunci, au comunicat ceea ce numai ei cunoşteau, şi ceea ce fără ei, ar fi rămas necunoscut generaţiilor vii­toare. De aceea, ceea ce ne-a lăsat ei e „Descoperire” şi Revelaţie. Ei au scris sub inspiraţie divină. Scrierile lor au fost canonizate de Biserică. Nimeni, după ei, nu mai poate face ceea ce au făcut ei. Ei au descoperit de altfel, totul. Tot ce era necesar pentru mântuire.[…]
Tradiţia Bisericii, tocmai pentru a întări ideea şi ade­vărul că Evanghelia ne-a fost dată întreagă, o dată pentru totdeauna, şi că nimeni nu mai are dreptul să aducă „o altă Evanghelie” (Gal. I, 6), a rezervat numele de „evan­ghelist” şi de „apostol” numai celor care au îndeplinit aceste rosturi atunci. Tradiţia a statornicit aşa pentru a înlătura orice confuzie şi, mai ales, pentru a preveni si­tuaţii în care cei care şi-ar aroga aceste nume, să nu încerce să răstălmăcească, să adauge, să falsifice Evan­ghelia lui Hristos (Galateni I, 7). De aceea după epoca apostolică nici numele de „evanghelist”, nici cel de „apostol” n-au mai fost folosite pentru alţii, decât pentru cei dintâi. Şi chiar dacă uneori, unii le-au mai folosit, au făcut-o metaforic, nu descriind sau denumind cali­tăţi propriu-zise ale cuiva, asemănătoare celor dintâi, uce­nicilor Domnului.
Numai odată cu rătăcirile de la adevărata Evanghe­lie au apărut noi „evanghelişti” şi noi „Apostoli” — căci în ierarhia unor secte moderne există şi denumirea de „apostoli”. Aceste titluri pe care şi le dau aceştia din vremea noastră, nu au alt rost decât acela de a justifica rătăcirile de la adevărata credinţă. Ei se substituie Evan­gheliştilor, Sfinţilor Evanghelişti şi Sfinţilor Apostoli, pentru a patrona cu numele lor, asemănătoare sfintelor nume ale Tradiţiei originare, noile lor erori, învăţăturile sectelor lor. Aceste nume sunt doar mijloace de înşelă­ciune şi de prozelitism agresiv şi lipsit de onestitate. Se contează pe neştiinţa celor simpli, pe care nume ca „evan­ghelist”, „apostol”, îi pot face să creadă că cei ce se nu­mesc aşa, au autoritate de Evanghelişti şi Apostoli, exact aşa cum au autoritate cei din Noul Testament. La unii ca aceştia se referă Sfântul Pavel când vorbeşte de rătă­ciţi care „gâdilă auzul” (II Tim. IV, 3). Adică înşală prin cuvinte. Folosesc cuvinte mari, cuvinte meşteşugite, ca să înşele prin ele, cum e cazul cu cei care se dau „Evanghe­lişti”, ca să creadă lumea că ei sunt tot una cu „Evangheliştii” din Sfânta Scriptură, cu Cei patru.
Să luăm aminte! Cine are urechi de auzit să audă! Şi să-şi deschidă urechile adevăraţilor Evanghelişti, celor patru care predică adevărata credinţă, pe Iisus Hristos al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi să nu-şi lase auzul gâdilit de cei care se predică pe ei înşişi, secta şi evanghelia lor.
Ca să-şi dovedească harul de „evanghelişti”, cei mai mulţi dintre aceştia se dau drept făcători de minuni. Şi au chiar îndrăzneala să anunţe public că vor face minuni. Şi cheamă bolnavi. Dar cine ar putea arăta vreun orb, vreun paralitic, vreun şchiop vindecat? Aşa cum sunt „evanghelişti”, tot aşa sunt şi făcători de minuni! Pe un stadion — se spune — au fost aduşi mulţi paralitici în cărucioare ca să fie vindecaţi. Urma să se facă o demonstraţie care să-i paralizeze pe îndoielnici! Echipele de filmare erau pregătite şi „evanghelistul” împreună cu ajutoarele sale, erau gata să declanşeze „minunea”. Parali­ticii din cărucioare aşteptau şi ei înfriguraţi. S-a întâm­plat însă ceva neprevăzut. Cu o clipă înainte de a începe rugăciunea de vindecare, un ins oarecare s-a repezit la microfon şi a strigat: „Fugiţi. Un terorist a pus o bombă, în două minute va exploda!” Au urmat pe loc ţipete, învăl­măşeală, fugă. A fugit şi „evanghelistul”. Au trecut mi­nutele, dar nimic nu s-a întâmplat. „Alarmă falsă”. A anunţat acelaşi ins la microfon, de mai multe ori. S-au potolit toţi, au început să-şi reocupe scaunele, a revenit şi „evanghelistul” şi ajutoarele lui, numai cei din căru­cioare, „paraliticii” n-au mai revenit! De ruşine. Fugi­seră cei dintâi!
Şi „minunea” nu s-a mai făcut. Demonstraţia inversă a făcut-o cel cu ideea bombei. „Paraliticii” aduşi anume, nici nu apucaseră să se îmbolnăvească!
Mântuitorul a făcut minuni. Adevărate. Dar niciodată nu le-a făcut spectaculos, pentru spectacol, sau pentru a-şi spori autoritatea şi popularitatea. A făcut minunile din milă şi compătimire. După ce le făcea, dispărea, se retrăgea, poruncea celor vindecaţi să nu spună nimănui. Diferenţa dintre un astfel de mod de a face minuni, şi de­monstraţiile de pe stadioane ale „evangheliştilor” din vremea noastră e evidentă. Nu e de mirare că ale aces­tora din urmă trebuiesc „aranjate”![…]
Tradiţia creştină e plină de fapte minunate. Din toate se vede însă că s-a apelat la ele numai în cazuri extreme, când cel ce le putea face era copleşit de milă, sau când trebuia să se arate unor îndoielnici puterea lui Dumne­zeu, sau când însăşi existenţa lui Dumnezeu era pusă la îndoială, sau când trebuia înlăturat pericolul unor erezii. Să ne amintim de Sfântul Ilie, la rugăciunea căruia s-a coborât foc din cer, fiindcă alternativa era trecerea po­porului de la închinare către Dumnezeu, la închinare la idoli.
Sfântul Casian Romanul istoriseşte o minune a Sfân­tului Macarie din pustia Scitium, care a înviat un mort. Un mare eretic înşela mulţime de oameni şi întregul Egipt era în pericol de a fi convertit la erezia aceluia. Creştinii învăluiţi de învăţătura meşteşugită a ereticului s-au gândit să apeleze la Sfântul Macarie. Acesta a venit la confruntare. Ereticul era stăpân pe dialectica lui Aristotel şi căuta să-l atragă în dispute filosofice, în care as­cetul nu era pregătit. Era însă stăpân pe învăţătura Sfin­tei Scripturi, şi avea credinţa dreaptă şi puternică. I-a zis ereticului, citind din Apostolul Pavel: „împărăţia lui Dumnezeu stă în putere, nu în vorbe” (I Cor. IV, 20). Şi apoi a propus un arbitraj: „Să mergem aşadar la mor­minte şi să chemăm numele Domnului asupra primului mort ce se va afla. Să arătăm, precum este scris, din fapte credinţa noastră, ca să se vadă din mărturia Dom­nului dovezile foarte grăitoare ale dreptei credinţe şi să arătăm adevărul adevărat nu din lupta deşartă a cuvin­telor, ci din puterea semnelor şi din acea judecată care nu poate fi înşelată”.
Ereticul a acceptat şi a promis că va veni a doua zi. Dar a doua zi n-a mai venit. S-a strâns mulţime multă, l-au aşteptat până când au înţeles că, incapabil de a se supune probei, ereticul a renunţat. Sfântul Macarie însă n-a vrut să-i lase în îndoială, sau să creadă că nici el nu se putea supune probei. S-au oprit în faţa unui mort de mult mumificat, după obiceiul egiptenilor şi i-a zis: „Omu­le, dacă ar fi venit ereticul şi ţi-aş fi cerut în numele lui Hristos să te ridici, te-ai fi ridicat? — Acela, ridicându-se ia răspuns că da. Sfântul Macarie l-a întrebat apoi, când a trăit şi dacă a auzit de Hristos. Acela i-a răspuns că a trăit demult, pe vremea celor mai vechi regi şi că n-a auzit de Hristos. Sfântul Macarie i-a zis: „Dormi în pace, cu ceilalţi, până când vei fi şi tu înviat de Hristos”.[…]
Câtă diferenţă între o astfel de minune şi „minunile” de pe stadioane menite să demonstreze „puterea” aşa-zi-şilor „evanghelişti”, spre slava lor deşartă, nu pentru slava lui Dumnezeu. Spre beneficiul material şi spre răs­pândirea sectei căreia îi aparţin. Căci totul se plăteşte, dacă nu de cei chemaţi să asculte şi să vadă, de organi­zatorii din umbră care caută să-şi înmulţească adepţii. De la adepţi vor veni apoi sumele. Căci nu de mântuirea su­fletelor se îngrijesc ei. Aceasta o au creştinii noştri de la Biserica lor strămoşească. Dacă într-adevăr aceşti „evan­ghelişti” ar fi animaţi de sentimente nobile de conver­tire a necredincioşilor la Hristos, să meargă la cei care n-au auzit de Hristos, la păgâni, la necreştini, căci slavă Domnului mai sunt cu miliardele, nu la cei gata creşti­naţi de sute, de o mie şi de două mii de ani, înainte de dânşii, ei care au o istorie de cel mult un veac două, şi mulţi sunt chiar mult mai noi, suferind o convertire gre­şită, eretică, sectară. Ei nu sunt „evanghelişti”, adică ves­titori ai Evangheliei celei adevărate, transmise printr-o tradiţie de două ori milenară, verificată prin Sinoadele Ecumenice şi printr-o îndelungată trăire creştină, cu­minte şi solidă, ei sunt vestitorii erorilor lor, la care vor să atragă cât mai mulţi, ca pe cât mai mulţi să-i facă păr­taşi la pierzania lor.[…]

 

Antonie Plămădeală – „Cuvinte Duhovniceşti”
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments