“Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6:44)8 min read

“După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7:16).
 
 Nu: spinii nu se culeg din viţă de vie, nici scaieţii din smochini. Pomul bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea.
 
 Acest lucru este atât de lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovadă. Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură, pentru a-i învăţa pe oameni adevăruri duhovniceşti şi morale limpezi, fiindcă natura slujeşte în general ca cel mai desăvârşit chip al vieţii omului duhovnicesc.
 
Închipuiţi-vă doar o clipă că nu ştiţi nimic despre Domnul Iisus Hristos; că nu aţi auzit de El niciodată; că nu ai citit niciodată Evanghelia Lui. Şi închipuiţi-vă în acelaşi timp că vă aflaţi într-o ţară ai cărei singuri locuitori sunt Apostolii Lui, sfinţii şi mucenicii, bărbaţi şi femei bine plăcuţi lui Dumnezeu; toţi cei care L-au urmat pe Hristos şi au vieţuit după Legea şi exemplul Lui. Atunci, v-aţi afla printre ucenicii unui învăţător necunoscut vouă; printre soldaţii unei căpetenii necunoscute vouă; şi veţi vedea roadele unui pom necunoscut vouă. Neştiind nimic despre Hristos,

aţi ajunge să-L cunoaşteţi prin oamenii Săi. Prin ucenicii Săi, aţi ajunge să-L cunoaşteţi pe cel mai bun Învăţător care se află sub soare; prin soldaţii şi următorii Săi, aţi ajunge să-L cunoaşteţi pe cel mai puternic şi mai biruitor Cârmuitor care a păşit vreodată pe pământ; prin roadele Lui, aţi ajunge să cunoaşteţi pomul cel mai dulce şi mai roditor, Pomul Vieţii, a cărui dulceaţă întrece dulceaţa tuturor celorlalţi pomi din lumea zidită.

Astăzi Biserica sărbătoreşte pomenirea unei cete mici de ucenici şi următori ai Săi.
 Astăzi Biserica aduce înaintea voastră numai trei sute optsprezece dintre roadele Sale dulci, înmiresmate şi nestricăcioase. O ceată mică dar aleasă. Aceştia sunt cei trei sute şi optsprezece Sfinţi Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a ţinut la Niceea în anul 325, în timpul împăratului Constantin cel Mare, pentru apărarea, lămurirea şi întărirea Credinţei Ortodoxe. 
 
La vremea aceea, se arătaseră lupi îngrozitori (Fapte 20:29) sub chipul înşelător al păstorilor Bisericii, care din pricina vieţilor lor desfrânate, nu au putut afla un loc pentru adevărul lui Hristos în lăuntrul lor, ci au lăsat credinţa deoparte, învăţându-i pe oameni desfrânarea pe care o trăiau ei.
 De aceea, Duhul Sfânt i-a adus pe aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel încât, adevăraţii învăţători ai lui Hristos să fie văzuţi, ca împotrivitori ai minciunii; şi pentru ca să se vadă tăria celor care luptă pentru Hristos asupra celor care luptă împotriva Lui; pentru ca să se vadă roada adevărată, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, în împotrivindu-se roadelor putregăite şi amare ale pomului celui rău. 
Precum stelele care licăresc pe cer îşi primesc lumina de la soare, tot aşa Sfinţii Părinţi au strălucit la Niceea, primind lumina de la Domnul Hristos şi Duhul Sfânt. 
Aceştia erau bărbaţi purtători de Hristos, căci Hristos trăia şi strălucea în fiecare dintre ei.
 Aceştia erau mai mult sălăşluitori ai cerului decât ai pământului, mai mult ca îngerii decât oameni. Aceştia erau, întru adevăr, Biserică a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: “Voi locui în ei şi voi umbla în ei” (II Corinteni 6:16). 
 
Nu este destul să pomenim doar pe trei dintre ei, pe cei pe care îi cunoaşteţi cel mai bine, ca să vă faceţi o idee despre felul cum erau ceilalţi trei sute cincisprezece: Sfântul nostru Părinte Nicolae, Sfântul Spiridon şi Sfântul Atanasie cel Mare?
 Mulţi dintre ei au venit înaintea Sinodului, purtând pe trupurile lor rănile primite pentru Hristos: de exemplu, Sfântul Pafnutie îşi pierduse un ochi la locurile de suferinţă. 
Toţi străluceau cu o lumină lăuntrică, care venea de la Dumnezeu, şi în care adevărul era văzut şi ştiut.
 Ca următori ai lui Hristos care a fost răstignit, ei priveau suferinţele lor ca pe nimic, care le-au adus o neînfricare nemărginită şi de negrăit prin cuvânt, în apărarea adevărului. 
Prin cunoaşterea adevărului cea dată lor de la Dumnezeu şi prin neînfricarea lor în apărarea adevărului, aceşti Sfinţi Părinţi au dovedit netemeinicia şi au dat o lovitură ereziei lui Arie celui rău, şi au alcătuit Crezul pe care îl ţinem şi îl mărturisim astăzi ca pe adevărul mântuirii lui Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi nu vorbeşte despre acest Sinod, ci despre ultima rugăciune a Domnului nostru Iisus Hristos către Tatăl Său cel Ceresc. De ce citim această rugăciune în Evanghelia de astăzi? 
Pentru că această rugăciune şi-a arătat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. 
Prin puterea acestei rugăciuni, Dumnezeu a făcut pe Sfinţii Părinţi de la acest Sinod apărători credincioşi şi neînfricaţi ai adevărului, şi biruitori asupra iscodirii şi răutăţii oamenilor şi dracilor. Aceasta este rugăciunea cea mare:
Atunci, Iisus, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. 
Tot ceea ce i-a învăţat Domnul pe oameni să facă, a făcut El Însuşi.
 El i-a învăţat pe oameni să se roage aşa: “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Matei 6:9).
 Şi El a ridicat ochii Săi la cer, unde se sălăşluieşte Tatăl şi a zis: “Tată!” El nu spune “Tatăl nostru”, cum spunem noi, ci pur şi simplu “Tată!” 
Numai El singur putea spune “Tatăl Meu”; El şi nimeni altcineva, nici în cer nici pe pământ, fiindcă El este Fiul Cel Unul Născut al Tatălui ceresc, cel Unul deopotrivă cu Tatăl în fiinţă şi în esenţă – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tată – pe când noi suntem numai fii adoptaţi prin mila şi harul lui Dumnezeu.
 Ridicând ochii Săi – nu numai ochii Săi cei trupeşti ci şi ochii Săi cei duhovniceşti – şi mai întâi aceştia din urmă.
 Vameşul nu voia nici ochii să-şi ridice către cer (Luca 18:13), fiindcă acesta îşi simţea starea de păcătoşenie. Cu toate astea, Domnul de bunăvoie Şi-a ridicat ochii Săi la cer, căci El era fără de păcat. A venit ceasul Lui – ceasul celei mai mari suferinţe. Numai El singur a văzut lămurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la începuturi până la sfârşitul veacurilor. Numai El singur a văzut aceasta desluşit chiar dintru începuturi, şi dintru început El a spus aceasta mai dinainte, şi a vorbit despre aceasta ucenicilor Săi. 
Dar ucenicii Săi nu înţelegeau, nici inimile lor nu au simţit durerea cât mai era încă vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.
“Proslăveşte pe Fiul Tău!” Proslăveşte-L în ceasul acesta cumplit aşa cum Tu L-ai proslăvit până acum. Proslăveşte în moarte aşa cum L-au proslăvit în viaţă. Proslăveşte în umilire şi chinuire, aşa cum L-ai proslăvit întru tăria cuvintelor şi a faptelor. Proslăveşte între oameni, tot aşa cum Tu L-ai proslăvit întru îngeri dintru începuturi. Proslaveşte-l pe Fiul Tău, “ca şi Fiul Tău să Te proslăvească”. 
Dacă din prima parte a propoziţiei pare că Fiul este mai mic decât Tatăl, din cea de a doua parte vedem desluşit că Ei sunt deopotrivă şi lucrarea Lor este dimpreună întru tăria puterii Lor, care este asemenea. 
Tatăl Îl proslăveşte pe Fiul, şi Fiul Îl proslăveşte pe Tatăl, cu tărie nedespărţită şi cu iubire nedespărţită. 
Aşa cum a văzut şi a grăit Preavăzătorul: “Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (I Ioan 2:23). 
Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul L-a descoperit pe Tatăl lumii. 
Nimic nu va fi cunoscut de către Fiul fără de Tatăl, nici de către Tatăl fără de Fiul, aşa cum nu s-ar cunoaşte lumina dacă nu ar veni de la soare; nici soarele fără lumina care să-l descopere.
 Şi Apostolul foloseşte această asemănare, numindu-L pe Hristos strălucirea slavei Lui (Tatălui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu caută această proslăvire a Lui, de la Tatăl, pentru El, ci pentru oameni, aşa cum vedem din următoarele cuvinte:
“Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” 
Vedeţi în ce chip priveşte Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune aici lămurit, că prin aceasta să dea oamenilor viaţă veşnică. 
Aceasta cere El de la Tatăl Său. Aceasta este proslăvirea pe care o caută El de la Tatăl Său. 
În vreme ce oamenii Îi pregătesc paharul amar al suferinţei, sudorii şi sângelui, El Se roagă ca Tatăl Său să le dea oamenilor viaţă veşnică. 
Răspunsul Lui la piatra cea mai grea este pâinea cea mai dulce.
 El a spus de multe ori că Tatăl I-a dat Lui putere asupra trupului; El a zis: “Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu” (Matei 11:27) şi “toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15).
Iar după Învierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Săi: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). 
Iată deci că Lui I s-a dat puterea asupra întregii zidiri vii, şi Domnul doreşte de la Tatăl putere asupra vieţii veşnice, tot cu privire la acele suflete care I-au fost date Lui: adică, să le dea viaţa veşnică. 
Fiindcă un lucru este, să existe putere asupra lumii celei muritoare, şi alt lucru să aibă viaţă veşnică în dar. 
La începuturi, când Dumnezeu a dorit să zidească omul cel viu şi fără de moarte, Sfânta Treime, în întregul Ei, a luat parte la această zidire, căci se spune: “Să facem om după chipul nostru” (Facerea 1:26). Şi acum, când Înnoitorul şi Mântuitorul lumii doreşte să dea viaţa veşnică oamenilor celor muritori, El se sfătuieşte în rugăciune cu Tatăl Său, înţelegându-se, desigur, aflarea de faţă a Duhului Sfânt. În cazul acesta, ca şi la facere, viaţa veşnică este privită numai ca dar al Duhului Sfânt. 
Într-un caz şi în altul, se spune că viaţa veşnică este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Această clipă a restaurării omului la viaţa veşnică, este la fel de măreţ şi de fără de asemănare ca şi acela al facerii omului din ţărână. 
Pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de măreaţă şi Dumnezeiască ca şi facerea lui din ţărână.

 

“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” 
Cunoaşterea lui Dumnezeu în viaţa aceasta pământească aduce începutul şi pregustarea vieţii celei veşnice. Cunoaşterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificaţia vieţii veşnice cât mai suntem încă pe pământ. Dar viaţa veşnică ce va să vină este aşa cum, cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2:9).
 
 Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Său în această lume numai celor care sunt cei mai plăcuţi lui Dumnezeu. 
 
Dar cea mai mare bucurie a vieţii veşnice, în Împărăţia cea cerească, va sta în cunoaşterea cea mai mare a lui Dumnezeu – în vederea feţei lui Dumnezeu – căci, vorbind despre copii, Domnul Însuşi spune: “Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10). Vederea veşnică a lui Dumnezeu, şi vieţuind neîncetat înaintea feţei lui Dumnezeu, întru uimire şi bucurie de negrăit prin cuvânt, întru laudă şi bunătate neîncetată – nu este această viaţa îngerilor şi a drepţilor din lumea cealaltă? 
 
Nu este viaţa aceasta întru cunoaşterea lui Dumnezeu? Câtă vreme ne aflăm aici, pe acest pământ, aşa cum spune Apostolul, “căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (I Corinteni 13:12).
 Acum Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaşte întru totul. 
Iată că nu ar trebui să socotim că omul ajunge la credinţa că Dumnezeu există undeva şi într-un anumit fel, judecând toate după mintea sa. 
Omul acela Îl cunoaşte pe Dumnezeu, care simte respiraţia vie a lui Dumnezeu în sine şi în tot ceea ce se află împrejurul său; acela care, cu inima şi cu mintea şi cu sufletul, simte prezenţa măreaţă şi înfricoşătoare a singurului Dumnezeu adevărat, în firea şi în viaţa sa personală.
 
Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a VII-a după Paşti – a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments