Învierea e viitorul lumii – Duminica Tomei22 min de citit

Dumnezeiasca Evanghelie ne grăieşte despre două momente ale acestui unic eveniment al Învierii: momentul din acea Zi Una, când, seara, Mântuitorul, intrând prin uşile încuiate la ucenici, le-a dat pacea Lui divină. Ei fiind uimiţi, le-a împărtăşit pace; şi le-a arătat mâinile şi coasta Lui. S-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul.
 
 Apoi, iarăşi, i-a îmbrăţişat cu privirea dumnezeiască, le-a rostit acelaşi cuvânt al păcii divine – Pace vouă! –, adăugând un cuvânt din adâncul adâncurilor dumnezeieşti: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi”, şi această trimitere a ucenicilor e de la Tatăl, prin Fiul, în acelaşi Duh Sfânt de la care El S-a întrupat (de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, din sfinţenia Fecioarei).

 

 
Şi a suflat Duhul Sfânt asupra lor, aşa cum suflase odinioară în Adam cel întâi zidit; în ţărâna lui Adam, în trupul lui. Dar, cum tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi, s-a învechit omul faţă de acea suflare eternă; şi acum înnoieşte lucrarea.
 
Nu harul, căci harul e veşnic.
 
 Aşa cum se roagă preotul când plineşte rânduiala sfinţirii Darurilor: “Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie…”. Mântuitorul înnoieşte atunci, în ziua Învierii,

suflarea divină de viaţă, pentru că păcatul săvârşise această fractură duhovnicească a sufletului, această ruptură; dar harul a rămas adânc.

 
 Căci “Dumnezeu pune în vistierii adâncul” – zice Psalmistul; adâncul din noi e în vistieria lui Dumnezeu. Şi rămâne din taina chipului nostru ceva de nedistrus.
 
Iar acum Hristos desfiinţează păcatul, El, Cel fără de păcat, Cel fără de moarte, aşa cum ne rugăm în zilele Învierii: Deşi Te-ai pogorât în mormânt Cela ce eşti fără de moarte (pentru că e fără de păcat), Învierea lui Hristos văzând, Sfântului Domnului nostru Iisus Hristos, Unuia Celui fără de păcat să ne închinăm!”.
 
Şi aşa le-a împărtăşit Duhul Sfânt şi a rostit: “Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” – puterea tainei iertării, a dezlegării din lanţul păcatului care ne robeşte, care ne ţine legaţi acestei lumi; pentru care, alt imn pascal zice: “Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai dezlegat încuietorile veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”. Odată cu această împărtăşire a harului către ucenici în ziua Învierii le-a dăruit şi taina preoţiei ucenicilor şi urmaşilor lor – episcopi, preoţi, diaconi. Apoi S-a făcut nevăzut de la ochii lor.
 
Existenţa este cale. Mântuitorul însuşi, când Toma L-a întrebat: “Cum putem şti calea?” i-a răspuns: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Deci Hristos (existenţa în Hristos) este Cale. O clipă să nu uităm aceasta. Nefericit este acela care se opreşte în vreun fel sau altul în loc. Apostolul Pavel spune: “Cel ce stă să ia aminte să nu cadă”. Iar Părinţii duhovniceşti spun: “În viaţa duhovnicească nu este oprire; nu e decât suiş sau cădere”.
 
Aşadar, Mântuitorul în acea lumină a slavei Lui îi împărtăşea pe ucenici, care Îl priveau, şi trupul Lui se transfigura. Se făcea când văzut, când nevăzut de la ochii lor. El e pururea văzut, dar ochii noştri văd mai mult sau mai puţin. Dacă şi pentru cele sensibile, create, acest lucru e valabil, cu atât mai mult este valabil pentru lumea necreată spre care urcă omul. Şi S-a făcut nevăzut atunci. Dumnezeiescul evanghelist Ioan spune că, după opt zile, ucenicii iarăşi se vor aduna. Dar în timpul acesta, în Ziua Una a Învierii, a opta zi, Toma nu fusese împreună cu ei, Toma numit Geamănul (în greceşte Didimos). 
Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: “Geamăn înseamnă îndoială”. Mai exact: în doi; cuvântul îndoială înseamnă împărţit în două. Adică s-a produs o sfâşiere lăuntrică, o ruptură; ruptura provocată de demon când i-a încercat pe Părinţi în Rai: “Oare a zis Dumnezeu că de veţi gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului veţi muri? Nu veţi muri, ci veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul”. Observaţi cuvântul rostit de demon: acest oare dubitativ, cuvântul îndoielii; iar îndoiala este între bine şi rău, între întuneric şi lumină, între vedere şi nevedere.
 
Acesta este sensul cuvântului geamăn: cel care era în doi – îndoiala. Aşadar Toma nu era cu ucenicii; iar când l-au văzut fraţii lui întru ucenicie, i-au zis: “Tomo, am văzut pe Domnul înviat!”.
 
 El se uimeşte; nu spune că nu crede în Hristos, cum observă Sfântul Ioan Gură de Aur.
 
 Învierea, acest eveniment unic, nou, acesta îl provoacă pe Toma.  Ci el le spune: “De nu voi vedea semnul cuielor în mâinile Lui…”; şi nu apelează numai la vedere, ci şi la celelalte simţuri trupeşti: “… de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, de nu voi pune mâna mea în coasta Lui străpunsă, nu voi crede”; nu va crede nu în Hristos, ci în noul eveniment despre care aude – în Înviere.
 
Să luăm aminte la această precizare: el crede în Hristos; el L-a urmat pe Hristos până la crucea Lui. Dar se afla în starea aceasta de nelinişte, de hotar între două lumi: între lumea văzută – simţită de noi, sensibilă, a creaţiei – şi cealaltă lume, în care, către care şi din care se revarsă lumina Învierii, care nu-i din această lume.
 
Iubiţilor, ne rugăm Bunului Dumnezeu aşa să ne lumineze, să pătrundem în taina aceasta unică.
 
 După opt zile ucenicii erau iarăşi împreună. De ce după opt zile? 
 
A şaptea zi e ziua sabatului, după Vechiul Testament, ziua prăznuirii, ziua de odihnă a paştelui evreiesc, când ei au fost izbăviţi din robia lui Faraon. 
A opta zi e Ziua Învierii. De aceea erau ucenicii adunaţi după opt zile: pentru că, începând cu ziua Învierii – această Zi Una –, ziua a opta era instituită drept sărbătoarea Bisericii, a creştinilor – duminica.
 
E atât de limpede! În această zi vor şi frânge pâinea, deci vor săvârşi Sfânta Liturghie (Fapte 20, 7). Deci ucenicii erau iarăşi împreună, prăznuind ziua Învierii. Iisus îi cercetează… O, Doamne, în clipa aceasta să gândim: în fiecare a opta zi, în fiecare duminică, să simţim cum ne cercetează în chip deosebit – prin dumnezeiasca Liturghie, prin dumnezeiescul Trup şi Sânge al Său şi prin cuvântul Său! – Cuvântul şi Taina, care sunt una.
 
Şi a intrat; prin uşile încuiate. Acum trupul Lui este înduhovnicit. E în adevărul Duhului. Se face acum una cu Duhul; pentru care nu mai sunt bariere sensibile, materiale, pentru că e mai presus de materie. Şi, intrând, iarăşi le-a rostit cuvântul şi le-a dăruit: “Pace vouă”. Îndată după acest cuvânt se adresează lui Toma şi-i rosteşte: “Toma, adu degetul tău încoace şi vezi ranele Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!”.
 
Iubiţilor, să ne rugăm în clipa aceasta să avem icoana, imaginea sfântă a acestui moment: Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, şi Toma cu ceilalţi ucenici. 
Iisus Hristos – pe ţărmul Învierii, pe celălalt ţărm al existenţei, adică ţărmul de dincolo de cruce şi de moarte; iar Toma cu ucenicii pe ţărmul de aici, de dinainte de cruce, de moarte şi de Înviere.
 Ce punte se întinde între aceste două ţărmuri! Iisus, cu un pogorământ divin se pleacă stării apostolilor şi stării ucenicilor. 
Pentru că şi ucenicii în acea zi Una, a Învierii se îndoiau, li se părea că văd duh. Şi le-a zis Iisus: “Pipăiţi-Mă şi vedeţi: Duhul carne şi oase nu are, precum Mă vedeţi pe Mine având”. Şi ei au văzut, pentru că Iisus le-a arătat mâinile şi coasta Lui. Acum şi pentru Toma, la fel, pogoară la înţelegerea, la simţurile fireşti, trupeşti, sensibile, şi îi zice: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea (deci cu ochii lui şi cu mâinile lui fireşti, cu pipăitul firesc); şi nu fi necredincios, ci credincios”.
 
Mântuitorul face deodată apel nu numai la simţurile fireşti, ci şi la cealaltă sensibilitate, mai înaltă, să zicem a minţii, la înţelegerea prin judecată, prin raţiune, pentru acreditarea evidenţei, şi-anume că Cel răstignit, care poartă ranele cuielor şi coasta străpunsă este acelaşi cu Cel înviat. 
 
Să înţeleagă deci Toma identitatea deplină şi fără de rest dintre Iisus Hristos Cel răstignit şi Cel înviat. Acestea sunt cele două trepte, dacă vreţi, de lumină: lumina sensibilă, firească, trupească, la care Toma Îl şi mărturiseşte (nu ştim dacă s-a mai atins, dar ochii lui s-au atins de El), şi cealaltă lumină, a minţii. Iar de aici Mântuitorul îl înalţă la o altă înţelegere.
 
Când Toma L-a văzut pe Mântuitorul şi a auzit cuvântul: “Toma, priveşte ranele Mele, din mâinile şi coasta Mea…”, atunci, iluminat, a rostit: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, adică Tu eşti Domnul Cel făgăduit de profeţi, Tu eşti Mesia, totdeodată Domn şi Dumnezeu, adevăr spontan şi mărturie a credinţei lui nestrămutate, până la martiriu. Dar Mântuitorul a continuat, adăugând cuvânt de foc: “Toma, pentru că M-ai văzut (cu ochi fireşti, trupeşti) ai crezut (adăugând şi darul minţii tale, ai înţeles) că Eu Cel răstignit sunt Acelaşi cu Cel înviat. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Aici se dezvăluie taina tainelor – a vederii prin credinţă.
 
Dumnezeieştii părinţi ne încredinţează, şi e adevăr din Sfintele Scripturi, că sunt trei trepte ale luminii, trei lumini. Să ne pătrundem adânc, căci îndeosebi a voastră este această taină, a celor credincioşi – taina celei de-a treia lumini.
 Taina tuturor tainelor.
 
Pentru că, dacă primele două lumini sunt din lumea aceasta creată, cealaltă lumină este necreată. Lumina din lume e creată şi se adresează simţurilor .
 
Aşa se face că noi, folosind simţurile acestea de Dumnezeu dăruite, privim, pipăim, ne atingem unii de alţii.
 
 Asta-i treapta de lumină sensibilă, trupească, materială.
 
A doua treaptă de lumină e lumina inteligenţei, a minţii, intelectuală, prin care cunoaştem raţiunile, rosturile, darurile lucrurilor; de la gospodina care ştie să deosebească o plantă medicinală de alta, până la savanţii care cercetează stelele, macrocosmosul şi microcosmosul.
Aceste două lumini vin din lumea creată – lume care se compune şi se descompune; e lumea cu timpul. Şi, cum spune Sf. Atanasie cel Mare, “tot ce începe şi sfârşeşte”. Adică lumea trecerii, a naşterii, a stricăciunii şi morţii.
 
Oricât de mare savant ar fi cineva, dacă rămâne numai la aceste două lumini, rămâne în lumea trecerii, a naşterii, stricăciunii şi morţii. În schimb, cealaltă lumină este lumina pentru care Psalmistul spune: “La Tine este izvorul vieţii; întru lumina Ta vom vedea lumină” – lumina care pleacă din Izvorul vieţii; lumină, deci, necreată, lumină din veşnicia lui Dumnezeu şi pentru veşnicie; lumină care umple Creaţia şi Îl arată pe Hristos Cel răstignit şi înviat în firea lui omenească, Îl arată strălucind în lumină – în lumina cea neapropiată.
 
Cum zice, atât de adânc şi luminos, cântarea Bisericii: “Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi cântându-I cântarea de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”.
 
Lumină neapropiată. Antinomie, rostesc deîndată teologii. Pentru că această lumină e neapropiată şi, în acelaşi timp, atât de aproape, dar fără a sta în putinţa noastră a o atinge, şi nicidecum a o epuiza. Ea este din veşnicie, nu-i din lumea noastră. Aceasta este lumina pentru care Mântuitorul a rostit cuvântul: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”, au crezut în această lumină, care e lumina Învierii, lumina neapropiată, lumina din izvorul Dumnezeirii; şi e deosebită de celelalte două lumini, care sunt create şi te situează în lumea morţii. Deci oricât de învăţat ar fi cineva, de ar călători până la hotarele universului, dacă el rămâne numai în cele create, rămâne în lumea crucii şi a morţii. Numai dacă se deschide lui Hristos şi luminii pe care El a adus-o din veşnicie, numai atunci participă omul la lumina veşniciei, adică a biruit păcatul, stricăciunea şi moartea. Aceasta nu ne dă dreptul, în vreun fel, ca, prin mântuire, să ne socotim nişte privilegiaţi. Dacă nu rareori în istorie au fost văzuţi oameni învăţaţi care dispreţuiau pe credinicioşi şi dacă, iată, acum, credincioşii descoperă că ei înşişi participă dincolo de lumina creată – deci dincolo de lumina care e supusă amurgului şi morţii – la lumina necreată, nici ei să nu-i dispreţuiască pe ceilalţi, căci pot cădea în capcana aceleiaşi gândiri discriminatorii.
 
Vouă, credincioşilor, vi se oferă acest dar. Şi pentru voi rosteşte Dumnezeu: “Bucuraţi-vă!”, cum a spus acelor femei mironosiţe, în această bucurie a veşniciei. Pentru că voi vă împărtăşiţi din acea lumină veşnică; şi orice savant, dacă se deschide şi el, prin credinţă, întru Hristos, asemenea unui Newton sau Einstein, va pregusta din veşnicia luminii dumnezeieşti.
 
Această lumină are ochiul ei. Căci dacă există ochi firesc, trupesc, pentru lumina sensibilă, simţitoare, dacă avem ochiul minţii, al inteligenţei – să-i zicem ochi intelectual – prin care cercetăm legile scrise de Dumnezeu, care conduc universul (căci Dumnezeu-Ziditorul zideşte în noi şi ochii aceştia), pentru cealaltă lumină, a veşniciei – cum o numeşte cântarea de Paşti atât de strălucitor: lumina cea fără de ani, lumina cea pururea fiitoare, lumina cea neînserată, neîntunecată, neapusă – pentru ea ne-a dăruit Dumnezeu ochiul credinţei. Credinţa este ochiul duhovnicesc, ochiul acestei lumini, ochiul Duhului Sfânt. Cum zice Sf. Grigorie de Nyssa: “Slava ochilor tăi, creştine, e ca ochii tăi să fie ochii Duhului Sfânt”.
 
La această lumină e chemat credinciosul, şi tot omul. De aceea a zis Mântuitorul: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”.
 
 Cu această lumină, a Creaţia şi Îl arată pe Hristos Cel răstignit şi înviat în firea lui omenească, Îl arată strălucind în lumină – în lumina cea neapropiată.
 
Cum zice, atât de adânc şi luminos, cântarea Bisericii: “Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi cântându-I cântarea de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”.
 
Lumină neapropiată. Antinomie, rostesc deîndată teologii. Pentru că această lumină e neapropiată şi, în acelaşi timp, atât de aproape, dar fără a sta în putinţa noastră a o atinge, şi nicidecum a o epuiza.
 
 Ea este din veşnicie, nu-i din lumea noastră. Aceasta este lumina pentru care Mântuitorul a rostit cuvântul: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”, au crezut în această lumină, care e lumina Învierii, lumina neapropiată, lumina din izvorul Dumnezeirii; şi e deosebită de celelalte două lumini, care sunt create şi te situează în lumea morţii.
 
Deci oricât de învăţat ar fi cineva, de ar călători până la hotarele universului, dacă el rămâne numai în cele create, rămâne în lumea crucii şi a morţii. Numai dacă se deschide lui Hristos şi luminii pe care El a adus-o din veşnicie, numai atunci participă omul la lumina veşniciei, adică a biruit păcatul, stricăciunea şi moartea. Aceasta nu ne dă dreptul, în vreun fel, ca, prin mântuire, să ne socotim nişte privilegiaţi. 
Dacă nu rareori în istorie au fost văzuţi oameni învăţaţi care dispreţuiau pe credinicioşi şi dacă, iată, acum, credincioşii descoperă că ei înşişi participă dincolo de lumina creată – deci dincolo de lumina care e supusă amurgului şi morţii – la lumina necreată, nici ei să nu-i dispreţuiască pe ceilalţi, căci pot cădea în capcana aceleiaşi gândiri discriminatorii.
 
Şi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul “trup S-a făcut şi S-a sălăşluit printre noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).
 
Aşa îl înalţă Dumnezeu pe om din treaptă în treaptă, către Înviere. Dumnezeu ne cheamă, cum citim în dumnezeiasca Liturghie, de la cele ce le ştim la cele ce nu le ştim, de la cele arătate la cele nearătate (şi din veşnicia lui Dumnezeu rămâne, inepuizabil, ceea ce se arată), de la cele ce le vedem la cele ce nu le vedem (cum au fost ridicaţi Toma Geamănul şi apostolii), de la ceea ce suntem la ceea ce încă nu suntem (de la starea noastră muritoare la cealaltă, nemuritoare). Aceasta e chemarea omului – într-un suiş continuu.
 
 Tot pe drumul acesta, Sf. Maxim mărturiseşte că, în taina întrupării Cuvântului, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, în Mântuitorul Iisus Hristos aflăm înţelesul tuturor enigmelor, tainelor, tipurilor din Scriptură şi cunoştinţa tuturor celor văzute şi cugetate. 
 
În El e ştiinţa a tot şi a toate: “Cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului a înţeles raţiunile celor mai înainte spuse (adică ale întrupării). Iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu le-a întemeiat pe toate de mai înainte” “…căci toate cele văzute se cer după cruce (după răstignire), adică după deprinderea de a stăvili afecţiunea (atracţia) faţă de ele (foarte adânc!) a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele (prin pofte, patimi). Iar cele inteligibile (adică gândurile noastre, lumina minţii, a raţiunii), toate au trebuinţă de mormânt, adică de nemişcare totală a celor ce sunt purtaţi spre ele de minte (de ochiul minţii). Căci împreună cu afecţiunea fiind înlăturată şi mişcarea naturală îndreptată spre cele create, răsare Cuvântul singur, existând de Sine, ca ridicat din morţi, circumscriind toate cele ce au provenit din el. Şi acum nimeni nu mai e legat de El prin relaţia naturală, căci după har, iar nu după fire, se efectuează mântuirea celor ce se mântuiesc”.
 
Până şi celula nervoasă îşi programează singură un fel de răstignire, de moarte; moarte nu provocată de necroză, de un fenomen exterior, ci din ea însăşi. Şi atunci, îşi poartă în ea taina crucii şi a mormântului; în perspectiva a două înţelesuri: atât pentru a face loc altei existenţe, cât şi pentru o treaptă mai înaltă – lumina necreată, a Învierii. Acest conflict religie-ştiinţă nu are rost când ai viziunea creaţiei. Pentru că cel care rămâne numai la treapta a doua de lumină… rămâne în lumea morţii. Dar nu trebuie să te simţi în lumea morţii, ci să ai conştiinţa că eşti în starea de răstignire şi moarte a celor două trepte în vederea dobândirii luminii eterne.
 
De aceea, taina, cum spune Evanghelia de astăzi, este “Că a venit în lume Lumina şi oamenii au iubit mai mult întunericul”. Deci în El toate sunt, şi celelalte două lumini tot de la Dumnezeu sunt. 
 
Sunt trepte.
 
Întâi e lumina şi pe urmă ochiul. Iar Iisus le ia pe toate ca să ne înalţe către Înviere
Prin toate, El, Fiul lui Dumnezeu, ni Se descoperă; propriu-zis Treimea: Tatăl, dar prin Fiul şi în Duhul Sfânt.
Şi El S-a întrupat, S-a făcut aievea nouă, în trupul nostru acesta. A luat şi păcatul nostru. Şi, totodată, întrupat, a învăţat şi a crescut, cum spune Evanghelia: “pruncul creştea şi se întărea cu duhul”. Deci El însuşi, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a crescut, asemenea nouă. Şi ne-a grăit cuvântul.
 
Cum mărturiseşte părintele Calist, harul lui Dumnezeu se face “suflet al sufletului nostru”.
Aşa Mântuitorul Hristos S-a făcut ipostas, adică persoană a sufletului nostru, a sufletului firii Lui omeneşti. Şi luând cele două trepte ale noastre de lumină firească – a trupului şi a minţii – ne-a împărtăşit, întâi firii omeneşti asumată de El, şi apoi nouă, tuturor – lumina eternităţii.
 
Ne-a învăţat astfel că menirea a toată creaţia este de a fi în taina crucii şi a mormântului.
 
 Acum înţelegem noi mai bine de ce Mântuitorul a primit crucea şi moartea. Pentru că, vedeţi, toate cele create, cu timpul, toate cele văzute “se cer după cruce”, adică “după deprinderea de a stăvili afecţiunea faţă de ele” (a celor care sunt atraşi, prin simţuri, de ele). Un suiş continuu, de la trup la minte, iar de la minte mai sus, la duh, adică la înţelegerea duhovnicească. Repet, cele două lumini – lumina percepută de ochiul firesc şi cealaltă lumină, a minţii – trebuie să treacă prin cruce şi prin moarte, pentru a ne deschide celeilalte lumini, necreate, luminii Învierii.
 
“Omul este fiinţa unui etern viitor”, spunea un gânditor. Dar acest viitor îl împlinesc prin mine însumi?
 
Pentru că, pe bună dreptate, scria Victor Hugo: “Viitorul nu e al nostru; viitorul este al lui Dumnezeu”.
 
Şi aşa înţelegem cuvântul Mântuitorului: “Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” Observaţi: credinţa este ochiul, ochiul veşniciei. Şi aceasta întrucât, cum spune iar dumnezeiescul Pavel: “Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi ci e darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8); iar evreilor le spune că ea “e încredinţarea celor nădăjduite, dovada, certitudinea celor nevăzute” (cu ochi fireşti, adăugăm noi).
 
De aceea teologia defineşte credinţa: “adeziunea la Revelaţie”, adică primirea în conştiinţă, în sufletul nostru, a tot ce ne-a descoperit Dumnezeu. Şi prin Cine ne-a descoperit nouă în plinătate? Prin Fiul Său Iisus Hristos, Cel care a spus: “Eu şi Tatăl una suntem”, Cel care a spus: “Tot ce am văzut la Tatăl Eu vă spun vouă”, Cel pe Care Apocalipsa Îl numeşte “Martorul cel credincios”, Martorul zidirilor lui Dumnezeu, deci Martorul creaţiei întregi.
 
Vedeţi, în Evanghelie se atrage luarea-aminte: “A venit Lumina în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul pentru că faptele lor erau rele”. În Hristos, deci, vine lumina veşniciei şi prin ea participăm la veşnicie. Atunci, crezând în El, ascultând cuvântul Lui şi primindu-L în inima noastră, se construieşte în noi universul luminii dumnezeieşti, cerul din noi.
 
Gândiţi-vă la tot ce ne-a descoperit Mântuitorul: întâi Sfânta Treime.
 
 Să porţi în tine lumina aceasta, cu ochiul credinţei s-o vezi adânc – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Trei sunt Una sunt, şi să simţi slava Treimii, frumuseţea, negrăita iubire.
 
Doamne, dacă eu contemplu în mine lumina Treimii, atunci eu mă şi zidesc în ea; şi o zidesc în lume.
 
De aceea, ne rugăm Ţie în clipa aceasta: deschide-ne ochii, Doamne! Deschide-ne puternic acest ochi! Căci de la Înviere mai ales (dar, în fond, încă de la chemarea lui Avraam, care a crezut) e timpul creşterii ochiului credinţei. Acesta este timpul nostru: timpul creşterii ochiului credinţei – ochiul vederii dumnezeieşti, ochiul luminii celei fără de ani, ochiul luminii celei pururea fiitoare, care, luminând în noi, ne transfigurează, ne dă puterea de a simţi începutul învierii duhovniceşti încă de aici.
 
Observaţi: cele patru evanghelii încep cu naşterea Mântuitorului şi sfârşesc cu Învierea şi înălţarea la cer. Viitorul lumii acesta este: Învierea; întâi a omului, dar, cu omul, a întregii creaţii.
 Acesta este cu adevărat un viitor.
 
Altfel, dacă stricăciunea şi moartea nu sunt învinse, ce fel de viitor să aibă omul?!
 
Dar, în acest suiş al nostru, cu Hristos şi în Hristos, Care a luat în El întreg suişul creaţiei, luând trupul nostru, crucea şi moartea, suim către Înviere.
 
Acesta este drumul întregii creaţii. Facă Domnul ca noi, creştinii, să avem această înţelegere sfântă a suişului din lumină în lumină, din slavă în slavă.
 
Viitorul lumii e Învierea, e biruirea răului, urii, pizmuirii, dezbinării, biruirea şi ieşirea, aşa cum spune un tropar: Stricat-ai cu crucea Ta moartea şi ai învins puterea iadului” şi încheie: “Ieşiţi credincioşilor la Înviere”, căci Învierea e viitorul lumii.
Hristos a înviat!

 

Iar nouă viaţă veşnică ne-a dăruit
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments