Învierea pentru noi5 min read

Şi fiind seară, în ziua aceea, una a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! „
 
Precum am auzit, fiind seară în acea zi una, ucenicii erau adunaţi înăuntru, de frica iudeilor… Ne gândim toţi: Iisus Hristos răstignit, apoi aşezat în mormânt – peştera dăruită de Iosif din Arimateea. 
Iar mormântul pecetluit, pentru frica sinedriului ca ucenicii să nu fure trupul. 
Ei erau cuprinşi acum, însă, şi de o altă frică – pentru că învierea se săvârşise, mormântul rămăsese gol – de cutremur spiritual, duhovnicesc, mai cutremurător decât orice cutremur al pământului. 
 
Erau adunaţi în acea cămăruţă unde luaseră Cina cea de Taină – primul locaş, prima biserică. 
Iisus, uşile fiind încuiate, intră, stă în mijlocul lor. Prin uşile încuiate! 
Ce încuietori pot fi pentru Dumnezeu? 
Nici încuietorile mormântului: El ieşiese înainte ca piatra să fie dată la o parte. Taină a învierii. Dezvăluire a tainei prin care ni se împărtăşeşte un suiş, un transcens, o depăşire neîncetată a existenţei şi vieţii noastre. 
Noi suntem chemaţi toţi la un suiş continuu.
 
O, iubiţilor, ce înseamnă însuşi cuvântul Paşte? Ni s-a împărtăşit, încredinţat, mărturisit de atâtea ori: cuvântul Paşte înseamnă trecere. De la pesah (ebr.), pasha (gr.), în româneşte paşte, care înseamnă trecere. 
Dar ce fel de trecere? 
Trecere de Dumnezeu luminată, rânduită, însoţită într-un suiş continuu. 

 

Nu simte tot omul, iubiţilor – mai înţelept şi mai puţin înţelept – chemarea aceasta de înnoire neîncetată, de zidire din treaptă în treaptă?
 
 Aşa cum patriarhul Iacov a văzut scara care unea cerul cu pământul (Facerea, cap. 28), iar îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau. 
Şi în capul scării Dumnezeu, grăind lui Iacob, numit apoi Israel (“Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”), închipuindu-ne pe noi toţi în neîncetata luptă cu chemarea lui Dumnezeu: mai răspundem, mai nu răspundem, mai ne împotrivim, mai ţipăm… Aceasta vrea să spună: Făptura este într-o luptă continuă. Şi să se trezească, să lupte.
 

 

O, dacă am simţi noi taina Paştelui, a trecerii!
 Căci aşa a zidit Dumnezeu întreaga făptură, în această lege pascală. Primul Paşte – Ziua cea Una a Creaţiei, când a adus Dumnezeu totul de la nefiinţă la fiinţă. 
Neîncetat apoi a fost sărbătorit acest Paşte de-a lungul Vechiului Testament şi la toate popoarele. 
Căci nu e popor pe lume care să nu poarte în adânc o închipuire, o întipărire a tainei pascale, a acestui suiş sau măcar a dorului de suiş, pe care poporul Israel la însemnat în trecerea lui de la robia lui Faraon la libertate.
Căci, ştim toţi, acesta este Paştele Vechiului Testament, pe care îl trăiau atât de viu.
 
 Gândiţi-vă la proorocia lui Iezechiel, când vede câmpul de oase şi aude glasul îngerului: “Învia-vor, oare, oasele acestea?” (Iezechiel 37, 3). 
Parcă ne strigă nouă: Învia-vor oare inimile voastre din nesimţire?
Căci nesimţirea, cum au zis Părinţii, e moartea sufletului înainte de moartea trupului. 
Or, când auzi cuvântul Paşte, când auzi “Hristos a Înviat!”, să te simţi trezit, căci, o dată mai mult trebuie spus, pentru noi a înviat Hristos, nu pentru El. 
 
Învierea e minunea noastră.
 
 Am spus-o şi altă dată: Moartea pe cruce e minunea lui Dumnezeu, dacă vreţi, neobişnuitul din Dumnezeu. Pentru că în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, e Dumnezeirea cea veşnică, nemurirea cea veşnică; iar ca om, este trup luat din Fecioară, deci fără păcat, şi nu era în El sămânţa morţii. 
Pentru că moartea e plata păcatului.
 
 Aşadar, El a luat moartea noastră şi, precum Adam a schimbat starea de jertfă, de comuniune cu Dumnezeu în moarte, Fiul lui Dumnezeu ia moartea lui Adam şi a noastră şi o transfigurează în jertfă, care duce la înviere. 
 
Învierea pentru noi.
 
Hristos e plenitudinea întregului adevăr şi a descoperirii dumnezeieşti.
 
În seara aceea aşa a intrat la ucenici, cum trecuse mai devreme prin piatra mormântului: pentru trupul Lui transfigurat, îndumnezeit, nu mai există obstacole. 
 
Trece, deci, prin uşile încuiate şi le zice: Pace vouă! Cu ochii duhlui să-L vedem şi să simţim că este în mijlocul nostru, ne dă această pace şi, arătându-le ucenicilor mâinile şi coasta Lui, ne încredinţează că El este, Cel prins şi legat, cu mâinile întinse pe cruce şi pironite, coborât apoi şi înmormântat.
 Acum El este viu, le arată mâinile şi coasta Lui. Şi se bucură ucenicii. 
Şi spun Părinţii că bucuria e semn al harului (când foloism cuvântul plăcere ne referim la simţuri, când zicem bucurie ne referim la darul Duhului, precum spune dumnezeiescul Pavel: “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare …”). 
 
Iarăşi Iisus ia cuvântul şi zice din nou: “Pace vouă!” 
Şi rosteşte acest uimitor mesaj al Dumnezeieştii Treimi – de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt: “Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”
 
“Dumnezeu-Cuvântul cel atotstăpânitor, psalmodiază Biserica, a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”. – Aceasta vrea să spună cuvântul: Luaţi Duh Sfânt. 
 
Observaţi legătura? 
 
Când a rânduit să coboare în sânul Maicii Domnului, ce a zis Arhanghelul? – “Duhul Sfânt va coborî peste tine, puterea Celui Preaînalt te va umbri”. 
 
Duhul Sfânt pregăteşte vasul, iubiţilor, de aceea trupul nostru e numit “templu al Duhului Sfânt, biserică a Dumnezeului Celui viu”. 
 
Biserică în care odihneşte Fiul. De aici înţelegem şi mărturisirea din Crez: Duhul Sfânt de la Tatăl purcede, unica sursă; nu de la Tatăl şi de la Fiul. Fiul, de la Tatăl, odihneşte în Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt e sălaşul. 
 
Înţelegem acum şi taina făpturii noastre: trupul e legat de Duhul Sfânt, după cum mintea e legată de Fiul. 
 
Deci să simţi că trupul tău e templu al Duhului Sfânt, e biserică a Dumnezeului Celui viu. 
 
Vedeţi cum lucrează Tatăl prin Fiul în Duh Sfânt. 
 
“Dumnezeu-Cuvântul, cel Atotţiitor, zice Biserica, a vindecat cugetele apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată”.
 
 De aceea zice Mântuitorul: “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor ierta…”. 
 
-Întâi lor, dar aceasta se face la orice spovedanie a noastră, ca să locuiască apoi trupeşte Hristos în noi. 
 
Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului auziţi ce frumos spune: Pentru că suflarea cea dintâi a fost întunecată prin păcatele cele de bunăvoie, numai Dumnezeu cu harul Său, cu lumina divină veşnică putea să ne înnoiască din nou, ziditor, făptura. 
 
Referindu-se la acelaşi moment, auziţi ce minunat spune şi Sfântul Grigorie Palama: Zidirea e nouă iarăşi când se împărtăşeşte de Duhul, din lipsa Căruia s-a învechit. 
Căci trebuie să conlucreze cu noutatea de la început înnoirea şi contribuţia de acum. 
 
Care a fost această noutate de la început?
 
 Când l-a zidit Dumnezeu pe Adam din ţărâna pământului, adică trupul biologic, a suflat suflare de viaţă – harul dumnezeiesc. Dar s-a învechit. Ca şi omul: în timp fiind, se învecheşte.
 

 

Două sunt slăbiciunile omului: întâi păcatul, care-i un fel de înstrăinare, alienare din adevăr, dar şi stagnarea. 
Adică a nu avea conştiinţa că eşti chemat mereu să te înnoieşti.
Suişuri să pui în inimă, cum spune Psalmistul, căci “merge-vor din putere în putere” (Ps. 83, 6-8). 
Ceea ce numesc oamenii învăţaţi de azi Transcensul, adică depăşirea continuă.
Iar depăşirea nu e din lumea aceasta. 
 
Şi atunci, zice Palama: În ziua Învierii, când Iisus a zis: Luaţi Duh Sfânt, suflând asupra lor, se înnoieşte făptura şi, cum a zis el atât de frumos, conlucrează zidirea, înnoirea creaţiei de atunci cu înnoirea din ziua învierii. 
 
A scos iar la iveală chipul, spune Grigorie Palama, întrucât Cel care a suflat acum în ziua Învierii nu e altul decât Cel care a suflat la început. Tot Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt a suflat şi atunci. Acelaşi prin care s-a dat suflarea atunci, o dată cu sufletul, iar acum în suflet.


Amin 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments