De ce a fost nevoie ca Hristos Domnul să se nască într-o seminţie necunoscută – israelitenii –
şi într-un sat necunoscut – Betleem – şi dintr-o fecioară necunoscută – Maria?
A fost drept pentru Mântuitorul lumii ca să se nască într-o asemenea smerenie, să trăiască, să sufere moarte şi înviere, şi la jumătate de veac de la venirea Lui în lume, să treacă înaintea impărăţiei romane, ca să se audă de numele Lui?
Dacă nu ar fi avut biruinţă mai mare şi mai grabnică, S-ar fi născut în cetatea lumii, în cetatea bogată
a Romei, la curtea Cezarului?
Ce ar fi fost dacă steaua de la răsărit ar fi strălucit deasupra Romei?
Ce ar fi fost dacă îngerii lui Dumnezeu ar fi cântat laude de pace şi bunăvoire deasupra acoperişului auriu al curţii împărăteşti, ca să le audă cei mai mari nobili ai acestei lumi şi, auzindu-le, să se întoarcă pe dată către Hristos ca Dumnezeu-Om şi Mântuitor?
Şi dacă Hristos, pe când era copil, ar fi fost la Palatiniu ca să întoarcă pe toţi fiii nobilimi către Evanghelia Sa?
Şi dacă, în forumul roman, El ar fi grăit vestita Sa predică despre Fericiri şi astfel ar fi înmuiat inimile celor două milioane de cetăţeni ai Romei?
Şi astfel, cu lege după lege, noua Credinţă s-ar fi statornicit, Împărăţia cerurilor s-ar fi aşezat pe pământ, şi Hristos ar fi fost întronat, nu pe tronul unui împărat păstor numit David, ci pe tronul puternicului Cezar August.
Ce ar spune cineva despre aceasta?
Noi spunem că este o nebunie de râs. Să ne ierte Dumnezeu că am spus în cuvinte asemenea nebunie; dar facem aceasta cu gânduri bune – pentru învăţătura acelora, în ale căror inimi şi minţi ar putea veni asemenea nebunii, când se gândesc la naşterea Domnului Iisus.
Pentru a arăta că aceasta este o nebunie (ceea ce nu este lucrare mai grea decât să sufli cenuşa de pe
cărbunii aprinşi), vom reaminti îndată că Dumnezeu a făcut primul om din marea Lui dragoste, şi că fiinţa omenească se zideşte pe două principii: pe libertate şi pe ascultare smerită.
Libertatea este putinţa omului de a stăpâni Raiul după voia lui, să mănânce din toate roadele care
creşteau în Rai şi să stăpânească animalele cum dorea. Ascultarea smerită faţă de Dumnezeu trebuia să fie principiul călăuzitor al libertăţii omului. Dar numai Dumnezeu este desăvârşit în libertate şi nu are nevoie de nici un principiu călăuzitor, căci El nu o poate apuca pe căi greşite.
Ascultarea smerită venea în locul judecăţii şi iubirii dragostei a omului, aşa încât el, cu libertatea dată lui de către Dumnezeu, şi dorind ascultare smerită înaintea lui Dumnezeu, era îmbunătăţit ca zidire.
Adam s-a bucurat de libertatea sa în Rai asupra milioanelor de fiinţe şi lucruri făcute de Dumnezeu – nu este aceasta o dovadă a iubirii fără margini a lui Dumnezeu?
Adam a trebuit să-şi încerce ascultarea smerită asupra unei singure porunci dată de către Dumnezeu şi asupra unui singur lucru din Rai – asupra pomului cunoaşterii binelui şi răului. Nu este aceasta o dovadă a dragostei fără margini a lui Dumnezeu pentru omenire şi a bunăvoinţei Lui? Dar, de îndată ce Eva şi Adam s-au apropiat de pomul încercării, ei au căzut în păcat: smerenia lor s-a schimbat în mândrie, credinţa lor s-a schimbat în îndoială şi ascultarea în neascultare. Şi astfel zidirea desăvârşită a lui Dumnezeu şi-a pierdut dreapta socoteală a minţii, inimii şi voinţei, pentru că el gândea şi dorea rău; şi cu aceasta el s-a îndepărtat de mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu, căzând în îmbrăţişarea pierzătoare a lui Satan.
Iată cheia şi desluşirea tuturor celor ce se întâmplă în lume; iată cheia şi desluşirea faptului că Domnul Iisus nu S-a născut în Roma ca fiu al lui Cezar August şi de ce El nu a impus învăţătura Sa mântuitoare lumii cu ajutorul puterii impărăteşti şi a legii. Când un copil alungă mâna mamei lui şi se duce în prăpastia primejdiei, care mamă se îmbracă în mătase şi face scări de marmură ca să coboare în prăpastie să-şi salveze copilul?
Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Rai cu foc de o asemenea tărie, încât Adam şi Eva să nu se
poată apropia.
Dar atunci unde ar fi fost libertatea acestei fiinţe minunate zidite de Dumnezeu, a omului ca un mic Dumneze?
Unde ar fi fost deosebirea dintre el şi toate celelalte zidiri, cărora nu le fusese dată
această libertare?
Dumnezeu L-ar fi putut naşte pe Mântuitorul în Roma, ca să se numească fiu al lui Cezar şi prin
lege – prin foc şi sabie – ca şi cu Mahomed – să impună omenirii noua Credinţă. Dar unde ar fi fost
libertatea acestei făpturi minunate zidite de Dumnezeu, a omului micul Dumnezeu?
Dumnezeu ar fi putut alege o cale şi mai iute. El n-ar fi avut nevoie să trimită în lume pe Unul-
Născut Fiul Său, ci pur şi simplu să fi trimis jos o întreagă armată dintre sfinţii Săi îngeri ca să sufle din trâmbiţe în lungul şi în latul pământului; şi oamenii ar fi căzut în genunchi cu frică şi cu cutremur,
recunoscând pe adevăratul Dumnezeu, lepădându-se de slăvirea idolilor.
Dar iarăşi – unde ar fi fost frumuseţea şi libertatea omului şi frumuseţea ascultării smerite înaintea Făcătorului? Unde ar fi fost înţelegerea duhului omenesc? Unde ar fi fost dragoste şi unde calitatea de fiu?
Domnul Iisus trebuia să arate limpede ca lumina soarelui patru lucruri, că omul, căzut, şi cu o minte
întunecată, aşternuse uitarea peste:
Domnul Iisus a arătat ascultare smerită, de fiu, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup. Pentru că
trupul smerit al omului era, pentru El, o peşteră şi mai umilitoare decât aceea din Betleem.
Mai mult, El Şi-a arătat ascultarea smerită născându-Se în sărăcie, fără nici una dintre nevoile vieţii: într-un popor puţin cunoscut şi dintr-o mamă cu totul necunoscută lumii.
Noul Adam trebuia să-l vindece pe vechiul Adam de neascultare şi mândrie. Leacul era ascultarea şi smerenia. De aceea Domnul nu a venit în lume din mândra Romă, ci din Betleem, şi nu din casa socotită de August Dumnezeiască, ci din pocăita şi smerita casă a lui David.
Dragostea părintească a lui Dumnezeu a fost arătată prin Domnul Iisus în suferinţa Sa împreună cu
oamenii şi pentru oameni. Cum ar fi fost cu putinţă ca Domnul să arate dragostea lui Dumnezeu printr-o suferinţă atât de mare dacă S-ar fi născut în Roma, la curtea lui Cezar? Cel care porunceşte şi cârmuieşte prin legi, socoteşte suferinţa ca fiind stricăciune.
Libertatea desăvârşită a omului asupra firii, asupra firii sale trupeşti şi sufleteşti, ca şi asupra
purtării sale în lumea sa, au fost arătate de către Domnul Iisus în lungile Sale postiri, neînfricoşarea Sa în faţa tuturor primejdiilor şi nevoinţelor vieţii, şi a sfintele Sale minuni, prin care s-a dezvăluit
atotputernicia Sa asupra firii.
Domnul Iisus a arătat puterea desăvârşită a lui Dumnezeu asupra vieţii şi a morţii în chipul cel mai
desluşit, prin minunata Sa Înviere din morţi.
Dacă S-ar fi născut în Roma, ca fiu al lui Cezar August, cine ar mai fi crezut în postirea Lui, în
minunile Sale, ori în Învierea Sa? N-ar fi spus lumea că totul a fost hotărât, răspândit pretutindeni şi sporit prin trâmbiţare puternică şi aur împărătesc?
În cele din urmă, trebuie să se spună că smerenia Fiului lui Dumnezeu a avut strâmtorările sale şi
acestea au pornit din păcat. Printr-o asemenea necurăţie (atât sufletească, morală, cât şi trupească) ca si a Romei şi a curţii împăratului din Roma, Dumnezeu nu S-ar fi putut coborî pe pământ. Cel a cărui menire era de a curăţi omenirea de murdăria păcatului, trebuia să se nască în curăţie, neprihănire şi sfinţenie.
Se lămureşte astfel înţelepciunea că Dumnezeu S-a dezvăluit prin naşterea Mântuitorului – cu alte
cuvinte, prin alegerea unui popor, a unei seminţii, a unui loc şi a unei mame – ceea ce este negrăit de
mare ca şi judecata Sa la vremea facerii lumii. Tot ceea ce face Dumnezeu nu face ca un vrăjitor, ci ca un gospodar. El zideşte încet, dar zideşte pe temelii trainice. El seamănă şi aşteaptă ca ceea ce a semănat să încolţească, să înflorească şi în cele din urmă să dea roadă. El îndură cu răbdare mii de înfrângeri de-a lungul vremii, pentru a primi o biruinţă veşnică.
În zilele acelea, Cezar August a dat poruncă pentru ca toată lumea să se înscrie. Şi fiecare trebuia să meargă în cetatea sa, ca să se înscrie acolo. Ce mândrie din partea Domnului lumii! Şi ce umilire pentru oameni! Tot ceea ce face Satan pentru a-L umili pe Dumnezeu se întoarce, prin judecata Celui
Atotputernic, spre defăimarea lui şi slava lui Dumnezeu şi adună cele trebuincioase pentru mântuirea
omului. Prin mijlocirea atotstăpânirii lui Cezar pe pământ, Satan a voit să-L umilească pe Dumnezeu, dar Dumnezeu S-a folosit de această atotstăpânire pentru a aduce pace pe pământ la vremea când Împăratul Păcii urma să Se arate oamenilor. Printr-o înscriere generală, Satan a vrut să întărească robia tuturor oamenilor faţă de un om făcut de Dumnezeu, dar Dumnezeu a folosit această înscriere pentru a împlini proorocirea naşterii Mântuitorului în Betleem.
Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se
numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Din Nazaret se merge cale de trei zile pe jos până în Betleem. Sfânta Fecioară, având rod în pântecele ei, este probabil ca Sfânta Familie să fi mers mai mult timp până să ajungă în cetatea lui David. Ce călătorie grea şi obositoare trebuie să fi fost!
Mai întăi, călătoria peste câmpia lungă şi neschimbată a Galileii, apoi suind şi coborând peste muntele Samarinean şi o traversare atentă şi cu purtare de grijă peste pustiurile spinoase ale Iudeii. Dacă, în cursul unei asemenea călătorii lungi, nu le-a fost foame, atunci trebuie să le fi fost sete, căci erau numai trei izvoare tot drumul. Se pot închipui mulţimile, care aşteptau şi se îmbulzeau în jurul fiecăruia dintre aceste izvoare, când această înscriere era în curs de desfăşurare.
Dar Domnul smerit şi ascultător a venit pe lume pe o cale spinoasă, şi aceasta fusese arătată din pântecele Maicii Sale. Cezar a dat poruncă să fie înregistraţi cu toţii, şi Cel Căruia I se supun serafimii a mers în ascultare, să Se înscrie ca cetăţean al muritorului şi pământeanului Cezar.
Înainte, El a zis către Înaintemergătorul Său şi vărul Ioan: “…se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3:15). El arătase deja aceasta, din pântecele Maicii Sale.
Şi, înainte, El a zis către ei: “Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului” (Luca 20:25), El împlinise întru totul aceasta, înainte de a ieşi din pântecele Maicii Sale.
sf. Nicolae Velimirovici
