Mai mare decât toate este …4 min de citit

Doream să fac ceva pentru sufletul unui decedat din familie, care îmi apărea 
mereu în vis. Am apelat la credincioșii din biserică, dar sfaturile primite nu mă mulțumeau. 
Mi se recomanda să cumpăr kilograme de vin, ulei, lumânări, făină. 
Nu pricepeam ce legătură au toate aceste materii cu sufletul, entitatea imaterială. 
De aceea, m-am decis să-l întreb pe Părintele Sârbu.

L-am găsit pe bancă, în fața actualului mormânt. În jur, totul era proaspăt văruit, iar mirosul de pământ reavăn (udat) și flori te amețea. Simțeam viața pulsând și – paradoxal – în acel preot bătrân mai mult decât oriunde în jur. Ochii săi puternici, sfredelitori (pătrunzători), ca niște felinare care îți pătrundeau în suflet, te forțau să-ți înfrunți adâncurile ființei, neliniștea, teama, deznădejdea, să te cunoști și să te depășești continuu. Mi-a făcut semn să mă așez. I-am explicat că nu pot să găsesc legătura dintre vin, făină și sufletul celui dispărut, deși văzusem și eu că ritualul înmormântării conține și astfel de elemente.

Mi-a răspuns:

Nu ai nevoie de toate acestea ca să ajuți un suflet în viață sau plecat dintre 
noi. Ci îți trebuie cu totul altceva, de esență spirituală. Ai nevoie de forța aceea care a creat
întregul univers, care îl susține; forța care mișcă planetele, făcându-le să vibreze în armonie; forța care L-a făcut pe Dumnezeu să-Și trimită Fiul în lume pentru mântuirea omului; forța prin care un biet păcătos poate deveni sfânt într-o clipă; forța care sfințește, vindecă, învie un suflet, făcându-l asemenea lui Dumnezeu.

Ascultam uluită, când am început să-mi dau seama că se petrece o minune. Cuvintele sale se auzeau tot mai estompat, tot mai departe, până ce am încetat să le mai aud. Mintea cea trufașă, care dorea să numească totul, să „pipăie”, să definească, să aducă infinitul în căușul (polonicul) său, s-a spart sub puterea harului ce curgea din cuvântul Părintelui. Materia dispăruse.

 Eram lumină, pluteam în lumină spre o infinită sursă de lumină care mă atrăgea ca un magnet. Alături de mine vedeam doar un vârtej de energie luminoasă contopit cu albul care devenise de o intensitate orbitoare. Eram două energii luminoase proiectate în infinit, ce-și urmează drumul paralel spre aceeași țintă: Lumina. Eram departe și parcă pretutindeni. Dar mai ales eram inundată de un sentiment de bucurie cu totul deosebit.
Ca un ecou a fost întrebarea Părintelui:
Știi tu ce-i această forță de care îți vorbesc?
Abia reușind să mă desprind din vrajă, i-am răspuns cu timiditate:
O simt, Părinte, ca pe o descătușare a întregii ființe, ca o bucurie, ca lumină,
dar nu știu să o numesc.
Iubirea, mi-a răspuns. Ce simplu, nu?
 Un singur cuvânt, o singură energie să rezume întregul univers, întreaga viață, să definească dumnezeirea și sensul jertfei Fiului lui Dumnezeu!
 Focul candelei sau al lumânării este doar un simbol material al flăcării spirituale din inima omului, care generează iubirea. 
Nu trebuie decât să o lași să existe, să nu o înăbuși cu ignoranță și orgoliu. 
Deschide larg porțile inimii pentru ca harul divin să hrănească această flacără și lasă-te în voia ei. Doar de iubire ai nevoie, de nimic altceva!

M-am ridicat și am pornit pe stradă. Ce minunați îmi păreau acum oamenii! Ce mult doream să fac ceva pentru cei din jur! Înțelesesem în sfârșit sensul existenței și al suferinței. Trebuia ca eul să fie supus încercărilor pentru a sparge zidul de ignoranță și egoism care înăbușă spiritul și încătușează iubirea.
Eul înfrânt de propria-i rătăcire, în care se crede unicul centru al universului, nu-și poate găsi liniștea decât transformându-se, lăsându-se pătruns de forța care l-a creat și-l susține, murind pentru a renaște prin puterea iubirii deumnezeiești.
Numai alături de un mare sfânt poți trăi o astfel de experiență.

Sfânt ești Tu, Doamne și întru sfinți Te odihnești!

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments