Am întâlnit de multe ori exemple negative de comportamente creştine în Biserică, de la oamenii pe care după ce participă la sfintele slujbe îi surprinzi lăudându-se, ori folosind cuvinte obscene şi până la preoţii care se îndepărtează de însăşi harul Duhului Sfânt cu care au fost binecuvântaţi, rămânând doar nişte prestatori de servicii liturgice.
Dar este oare acesta un exemplu elocvent pentru taina cuprinsă în cultul religiei creştine?
De ce sunt oameni care încă mai cred? Cum de se mai nevoiesc astăzi călugării şi chiar pustnicii?
Ce îi determină la aceasta? Şi de ce ar fi ortodoxia mai bună decât alte confesiuni?
Însuşi numele de ortodoxie, care derivă din grecescul orthodoxos înseamnă „dreaptă slăvire”. Fiecare cult sau religie orbitează în jurul conceptului pe care îl reprezintă în însăşi denumirea sa. Un penticostal (pentecosta = cincizecime), de exemplu, va pune accent pe directa pogorâre a Duhul Sfânt asupra adepţilor, iar un mahomedan pe ideile propovăduite de profetul omo-nim. Atunci şi denumirea de ortodoxie îşi aredrepturile ei.
Părintele arhimandrit Ilie Cleopa afirma: „Biserica noastră noi o credem şi o înţelegem întreagă. Are toate dogmele drepte, toată Tradiţia veche apostolică şi sobornicească a Sfinţilor Părinţi.
Şi are toate canoanele, are toată tradiţia liturgică, canonică, dogmatică şi istorică.
Este Biserica ce a mers pas cu pas după Tradiţia evanghelică şi apostolică şi sobornică până în ziua de azi.” Ortodoxia este bineînţeles legată de Biserica în care omul se uneşte cu Dumnezeu şi a cărei întemeiere are la bază învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii.
Ortodoxia este cel dintâi cult creştin şi cel care a păstrat principiile creştinismului primordial, apărut datorită Întrupării Mântuitorului Hristos, lucru tăgăduit de religia mozaică ce încă aşteaptă un Mântuitor, deşi Vechiul
Testament pe care se bazează, este scrierea pregătitoare pentru Noul Testament, cel al vieţii lui Dumnezeu Însuşi pe pământ şi al urmărilor ei, acestea două completându-se.
În cartea „Rugăciuni către tineri”, monahul Paulin numea creştinismul, şi mai ales în forma lui pură, ortodoxă, drept singura credinţă de la Dumnezeu pentru om, nu de la om pentru Dumnezeu, comunicând faptul că Domnul nu a rămas o fiinţă izolată în lăcaşul Său ceresc de unde manipulează lumea şi la care omul trebuie să se închine pentru a nu fi pedepsit. Ci, Dumnezeu s-a pogorât pe pământ în persoana lui Iisus Hristos, care S-a jertfit pentru mântuirea oamenilor, oferindu-se pe Sine (după cum spun rugăciunile) drept Cheie pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor.
Dincolo de aceste aspecte care pot părea prea teoretice, ortodoxia este alături de credincioşi prin Sfintele Taine şi sfintele slujbe din cadrul Bisericii în fiecare moment al vieţii.
Îl îmbrăţişează pe noul- născut, binecuvântându-l prin Sfânta Taină a Botezului şi cea a Mirungerii, îl însoţeşte pe creştin în drumurile pe care le alege, monahismul, Căsătoria şi, uneori, Preoţia, vindecându-l de câte ori se îmbolnăveşte prin Sfântul Maslu şi conducându-l până la aşternutul pământean la Slujba Înmormântării.
Dar cel mai important, îl ajută la permanenta reînnoire şi îndreptare prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi îl uneşte cu Hristos prin Sfânta Taină a Euharistiei, omul trebuind să fie permanent în comuniune cu Dumnezeu.
Oamenii care s-au convertit la ortodoxie susţin această schimbare în primul rând pentru că nu se regăseau în învăţăturile de credinţă ale altor culte sau religii, temeiurile părându-li-se nefondate. Ortodoxia deţine răspunsuri pentru fiecare act pe care îl face, dar ele trebuie permanent aprofundate, precum şi condiţia umană este necesar a fi mereu îmbunătăţită. Aceste lucruri asigură certitudiea parţial logică a alegerii practicării ortodoxiei, însă rămân doar simple cuvinte în comparaţie cu ceea ce spiritul ei înseamnă de fapt. Lucrul pe care îl declară cel mai des cei care îmbrăţişează ortodoxia este liniştea pe care o simt în Biserică şi în preaja oamenilor ei, a părinţilor înduhovniciţi. Aceştia demonstrează că apropierea de Dumnezeu prin ortodoxie este un izvor de har ce se poate dobândi numai prin asceză.
Având acest model, creştinul se leapădă treptat de patimile sale, evitând pe cât se poate păcatele şi încredinţându-le prin spovedanie milei lui Dumnezeu, pentru a face loc Iubirii în suflet. De aceea şi pustnicii, deşi nu trăiesc în apropierea Bisericii, dobândesc virtuţile şi, de multe ori, sfinţenia.
Este ceea ce afirmă toţi psihologii. Nevoia de îmbunătăţire a vieţii. Dar aceasta nu porneşte din îndreptarea către propria persoană limitată, care
nu deţine răspunsuri clare asupra condiţiei sale, ci din dedicarea către Creator, care cheamă la asemănarea cu El. Doar că în loc de inducerea unor idei optimiste: „azi sunt fericit”, „sunt un om frumos”, îndrepţi atenţia spre străfundul sufletului, încercând să-l cureţi. Nici prin repetarea unui cuvânt ca „Buddha”, care doar creează o imagine difuză a divinităţii, golindu-te de propriile emoţii, ci prin comuniunea directă cu Izbăvitorul, care te păstrează pe tine viu: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.”
Dumnezeu nu lasă pe om singur, ci îi oferă în continuare modele, fraţi mai mari care să-l îndrume: pe sfinţi. Îi oferă mângâierea că aceştia mijlocesc pentru el împreună cu Maica Domnului. Îi arată puterea Sa prin minunile lor: păstrarea Sfintelor Moaşte, ivorârea mirului lor, vărsarea lacrimilor Sfintelor Icoane şi îi trimite Lumină Sfântă din cer în fiecare an de Înviere la Ierusalim. Dar, omul alege să se îndoiască de acestea.
Fiecare orânduială din viaţă este însă o minune şi ortodoxia dovedeşte aceasta în fiecare clipă de rugăciune şi dragoste. Oamenii care nu au încercat să aprofundeze dimensiunile ei şi nu se vor strădui să le urmeze mereu nu o pot înţelege cu adevărat. Ortodoxia înseamnă să trăieşti, căci cu fiecare moment în care vorbeşti cu Dumnezeu, te desăvârşeşti.
Şi ce vei gusta în această lume vei împărtăşi în rai în vecii vecilor. Amin.
Ţupu Miruna
CategoriiFără categorie
