In chip deosebit, Sf. Evanghelie ne atrage atenţia asupra altei laturi a dragostei de aproapele, asupra milosteniei sufleteşti şi anume asupra iertării aproapelui, care este o mare faptă bună şi bine plăcută lui Dumnezeu. Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. „De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va si vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Mt. 6, 14-15).
Deşi tot păcatul este împotriva lui Dumnezeu şi numai de la El putem dobândi iertarea, totuşi de păcatul faţă de aproapele, Dumnezeu nu ne iartă fără aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care 1-am supărat cu ceva, el răspunde: „Dumnezeu să te ierte!”, adică: iată, eu te-am iertat, de acum poate şi Dumnezeu sa te ierte. Şi numai aşa ne iartă. Fiindcă pentru înnoirea noastră sufletească în primul rând avem nevoie de iertarea păcatelor de la Dumnezeu şi ostenelile postului urmăresc şi acest lucru.
Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, ne cere şi El ceva în schimbul iertării de care avem nevoie. „Voieşti să-ţi iert păcatele cele multe? Ţi le iert cu o condiţie: să ierţi şi tu greşalele aproapelui tău”. Iar noi în rugăciunea domnească din fiecare zi, ne angajăm faţă de Dumnezeu să facem acest lucru: „Iartă-ne Doamne, greşalele noastre, că si noi iertăm greşiţilor noştri”. Fără de această iertare, nu ne iartă nici Dumnezeu pe noi.
Nu numai că nu ne iartă, dar nici faptele cele bune nu ni le primeşte. Ne-o spune limpede tot Mântuitorul Hristos:
„De-ţi vei aduce darul tău la Altar şi acolo-ţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (ML 5, 23-24).
Ostenelile pentru virtute, postul şi toate celelalte, deşi sunt trebuitoare pentru mântuire, totuşi Dumnezeu le primeşte nu numai ca un lucru datorat, ci şi ca pe o faptă bună, ca pe un dar. De aceea Sfinţii Părinţi mai numesc postul şi zeciuială, o zeciuială de fapte bune pe care o dăm lui Dumnezeu pentru întreaga curgere a anului. Darul însă pentru a putea fi primit trebuie să îndeplinească condiţia evanghelică a darului, să fim împăcaţi cu aproapele nostru.
De aici vine aşa de frumoasa rânduială a iertării obşteşti, care se face în această duminică dinaintea postului, care se numeşte şi „Duminica iertării”. La sfârşitul vecerniei, toţi părinţii şi fraţii, precum şi creştinii de faţă îşi cer iertare unii altora: „lartă-mă frate!”, „Dumnezeu să te ierte!”.
Tot aşa fac şi creştinii, se iartă cu cei din casă, cu vecinii şi cu cei care nu au vreo pricină. Ştergem astfel toată răutatea cea de la inimă şi putem aduce în pace şi cu bună nădejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.
Iertarea aproapelui însă mai are un dar. Fiindcă viaţa noastră este un nesfârşit şir de greşeli; apoi, pocăinţa şi virtuţile noastre sunt nedesăvârşite pentru a putea cu ele dobândi iertarea deplină. Dumnezeu, în marea Sa milostivire, pentru mântuirea noastră, ne-a pus la îndemână calea cea mai lesnicioasă: iertarea fratelui.
Pilda fratelui lenevos din Pateric este mult mai grăitoare în această privinţă.
„Aproape de un bătrân, trăia un frate cam trândav în nevoinţă. Venindu-i vremea să moară, stăteau lângă dânsul mai mulţi fraţi. Bătrânul, vrând să-i folosească, văzând pe acela că se duce din trup vesel şi cu bucurie, i-a zis: „Frate, noi toţi ştim că nu prea ai fost osârdnic la nevointe, şi de unde cu aşa osârdie te duci?” Şi i-a răspuns fratele: „Crede, părinte, adevărul grăieşti, însă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat vreo prigonire cu cineva, întru acel ceas m-am împăcat cu el. Deci voi să zic lui Dumnezeu: Stăpâne, Tu ai zis: Nu judecaţi si nu veţi fi judecaţi»; şi: iertati şi vi se va ierta vouă». Deci i-a zis lui bătrânul: „Pace ţie, fiule, că fără osteneală te-ai mântuit!” (p. 380).
Iată de câte daruri este pricinuitoare iertarea aproapelui:
– ne aduce de la Dumnezeu iertarea păcatelor,
– ne face bine primite faptele cele bune,
– ne agoniseşte cu lesnire mântuirea.
Şi pe bună dreptate, pentru că iertarea aduce pace intre oameni, înlătură vrajba, pentru care lucru a trebuit să se întrupeze însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Cu acestea suntem gata pentru ostenelile sfântului post Vreme îndelungată de pregătire ne-a pus la îndemână toate cele trebuitoare pentru această călătorie a bunătăţilor.
Astfel:
– suntem îmbrăcaţi cu mantia smereniei,
– avem toiagul nădejdii celei bune,
– cu ochii ţintă la ceasul judecăţii,
– cu cugetul la moarte,
– întăriţi de pilda marilor luptători ai duhului,
– cu nădejdea la frumuseţea răsplătirii,
– iertaţi şi împăcaţi cu aproapele.
„Sosit-a vremea, începutul luptelor celor duhovniceşti, biruinţa cea împotriva dracilor, înfânarea cea într-armată, podoaba îngerilor, îndrăzneala cea către Dumnezeu…”
„Călătoria virtuţilor s-a deschis. Cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi, încingându-vă cu nevoinţa cea buna a postului; că cei ce se luptă după lege, după dreptate se încununează.
Şi luând toată într-armarea crucii, să ne luptăm împotriva vrăjmaşului, ca un zid nestricat ţinând credinţa, ca o platoşă rugăciunea şi ca un coif milostenia, în loc de sabie, postul care taie toată răutatea cea de la inimă…”
„Strălucit-a darul Tău, Doamne, strălucit-a luminarea sufletelor noastre. Iată vreme bine primită, iată vremea pocăinţei. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Ca trecând noianul cel mare al postului, să ajungem la învierea cea de-a treia zi a Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, Cel ce mântuieşte sufletele noastre”.
Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei,
al grijii de multe,
al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert
nu mi-1 da mie;
iar duhul curăţiei,
al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-1 mie, slugii Tale.
Aşa, Doamne, împărate,
dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Amin!
