Suntem in pragul sfântului şi marelui Post. Duminica izgonirii lui Adam din Rai, ultimul popas înaintea duhovniceştii ofensive, ne pune la începutul vieţii noastre păcătoase pe pământ Suntem izgoniţi din Raiul desfătării din pricina neascultării, a mândriei şi a neînfrânării.
Viaţă cu sudoare, cu chinuire, cu necazuri şi lacrimi, care se încheie cu întoarcerea în pământul din care am fost luaţi, cu moartea, plata păcatului.
Starea lui Adam cel izgonit, care este şi starea noastră, se oglindeşte în cântările pline de umilinţă ale Duminicii. „Şezut-a Adam in preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta…” (Vecernie). ”
Adam cu plîngere a strigat: Vai mie, că şarpele şi femeia de la dumnezeiasca îndrăzneală m-au izgonit şi din desfătarea raiului mîncarea din pom m-a înstrăinat.
Vai mie, cel ce eram odinioară împărat tuturor făpturilor lui Dumnezeu celor pămînteşti, acum rob m-am făcut dintr-o sfătuire fărădelege. Şi cel ce eram oarecând cu slava nemuririi îmbrăcat, cu piele de omorâciune, ca un muritor, jalnic sunt îmbrăcat Vai mie, ce plângere voi lua într-ajutor! Ci tu, lubitorule de oameni, cel ce din pământ m-ai făcut, îmbrăcându-Te cu milostivirea, din robia vrăjmaşului scoate-mă şi mă mântuieşte!”
De aceea, nevoinţele, întristarea şi plângerea postului sunt şi o întristare şi tânguire pentru Raiul pierdut şi pe care cu multe suferinţe se cade să-1 redobândim (F. Ap. 14,22).
Evanghelia duminicii, de la Sf. Liturghie, ne aduce aminte, iarăşi, de cele două mari fapte: smerenia şi dragostea, care sunt temeiul a toată fapta bună.
Postul împreună cu rugăciunea şi toate nevoinţele legate de dânsul poate fi zădărnicit de vrăjmaşul dacă nu suntem cu luare aminte. De aceea, ne învaţă Mântuitorul: „Când postiţi, nu fiti trişti, ca făţarnicii; că ei isi smolesc fetele, ca să se arate oamenilor că postesc … tu Insă, când posteşti, unge capul şi fata ta o spală, ca să nu te arăti oamenilor că posteşti” (Mt. 6, 16-18).
Să nu uităm lecţia din pilda vameşului şi fariseului când postim. Să lucrăm cu dragoste nevoinţele postului, dar să le acoperim şi să le păzim cu smerenie. Vestejirea firească a trupului să o împodobim cu veselia inimii şi a feţei, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-1 aduce postul. Ungerea capului şi spălarea feţei nu trebuie luate în literă, ci cu un înţeles duhovnicesc. Sf. Maxim Mărturisitorul ne arată că faţa este icoana întregii noastre vieţi, iar capul este simbolul minţii.
Deci, a spăla faţa înseamnă a ne curaţi viaţa de toată întinăciunea păcatului, iar a unge capul înseamnă a face mintea să strălucească de cunoştinţa dumnezeiască (Filoc., voi. II, p. 232).
Grijile lumeşti, de obicei, răpesc omului toată vremea, iar pentru grija de suflet nu-i mai rămâne nici un răgaz. Dar grijile trebuiesc proporţionale cu însemnătatea lucrului respectiv. De aceea ne îndeamnă iarăşi Mântuitorul: „Nu vă adunati comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă si le fură. Ci adunati-vă comori In cer … căci unde este comoara voastră, acolo va fi si inima voastră” (Mt. 6, 19-21). Averile pamânteşti faţă de comoara mai scumpă decât toată lumea a sufletului, nu merită atenţia care li se dă.
Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijirii de suflet se cuvine întâietatea, deci vremea postului, vreme de osteneli de suflet mântuitoare, nu trebuie zădărnicită cu grijirea de multe a celor pământeşti.
