E remarcabil cum în Împărăţia lui
Dumnezeu, nu va „sta” doar Dumnezeu, ci şi altceva, şi altcineva, vom fi şi noi cu dumneavoastră. Cu
toate că Dumnezeu le va umple pe toate în veci, totuşi se va găsi şi pentru oameni – inclusiv aşa cum
suntem astăzi, din trup şi suflet – un viitor, un viitor în veşnicie. Ca să justifice o asemenea speranţă,
Providenţa S-a îngrijit – corespunzător – să înscrie, încă din primele rînduri de Scriptură, felul minunat
cum a fost adusă la existenţă această altă realitate, ciudată şi ne-dumnezească. Dumnezeu în „afara”
Sa, în „neant”, crează lumea, pentru ca mai apoi, să o cheme la co-muniune cu plinătatea Sa.
Permiteţi-mi să reiterez. Cînd zicem că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, să înţelegem că, de fapt,
Şi-a „mărginit” prezenţa Sa atunci cînd crea spaţiul, timpul, lumea materială şi că într-un fel, Se
„retrăgea” de acolo, oferindu-le acestora [celor create] „autonomie” – El Singur rămînînd în aşteptare:
„Iar acum, mă lăsaţi să intru. Dar să o faceţi de bunăvoie [liber]”. În caz că omul nu se lasă înduplecat,
se reactualizează acea nimicnicie primordială a existenţei noastre, pentru că asta este în esenţă viaţa
noastră – o existenţă „scoasă” din neant. Lăsată în voia ei, se destramă, pentru că omul în sine e
lipsit
de principiul vital pe care şi-l însuşeşte numai prin co-muniune cu ceea ce se cheamă VIAŢĂ cu litere
mari. E limpede, dar, că ruperea acestei comuniuni va scoate la iveală „înrudirea” noastră cu neantul
din care am fost luaţi, iar omul, în separare de Dumnezeu, devine bolnăvicios, se sufocă, se corupe şi
moare. Tocmai astea au fost, spre regret, primele dibuiri ale omului: am încercat să ne descurcăm de
unii singuri, fără Dumnezeu, prin detaşare de la comuniunea cu El, Singura Punte între existenţă şi
non-existenţă. Întorcînd faţa de la Dumnezeu, am păşit pe tărîmul morţii.
Am mai văzut cu dumneavoastră, în primul capitol de la Facere, că Dumnezeu a creat lumea în şase
zile – şi nu într-o clipeală – iar prin acest din urmă fapt,s-a făcut cunoscută şi o trăsătură remarcabilă a
Creatorului, aparte de cele ce ţin de creaţie. Era un fel de a spune că Dumnezeu este îndelungrăbdător,
că „ştie” să îngăduie imperfecţiunea în lume. Acel „pămînt”, deşi „netocmit şi gol”, era totuşi
simpatic [blînd] în ochii Creatorului – dincolo de perfecţiunea formală şi de plenitudinea vitală de care
abia urma să se bucure.
Dumnezeu este dragoste şi Dumnezeu este Tatăl. Iată prin excelenţă raţiunile pentru care Creatorul
îngăduie o creaţiune pîngărită [nereuşită] şi nu o nimiceşte, chiar dacă ea Îl refuză. Omul, părăsindu-L
pe Dumnezeu, a păşit spre moarte. Iar pentru Dumnezeu aceasta nu înseamnă decît un singur lucru:
„Fie. Voi merge după el”.
Să luăm aminte la cele spuse, pentru că înseamnă mult. Atunci cînd parcurgem scrierile Noului
Testament şi dăm de parabola cu oaia pierdută, să chibzuim un pic asupra motivului pentru care
păstorul pleacă în căutarea-i. La ce bun să o găsească? Oare ca să o jupoaie? Oare ca să o pedepsească
exemplar, spre a tututor învăţătură, să se ştie ce este Suprema Justiţie şi cum legea se cuvine a fi
împlinită? Departe acest gînd! Păstorul o face pentru altceva: o caută să-i redea siguranţa. Păstorul o
vrea acolo unde nu sînt lupii răpitori.
Omul s-a îndepărtat mult de la Dumnezeu, deci Dumnezeu trebuie să vină la el. Dumnezeu trebuie să
Se facă om.
Permiteţi-mi, aici, să fac o mică remarcă: în gîndirea unor Sfinţi Părinţi bizantini se poate citi
următoarea reflecţie la acest subiect. Dacă omul nu era să cadă în păcat, Dumnezeu oricum ar fi venit la el .Ce avea să difere, totuşi, în cazul acesta, era Întruparea ne-dureroasă şi ne-pătimitoare. Nu
se ajungea la Cruce. Doar Naştere, fără Cruce, fără Îngropare.
Dar omul a căzut. A păşit în tărîmul morţii, deci trebuie recuperat, trebuie „scos” de acolo. Şi iată
Dumnezeu se porneşte după el, îl caută pe pămînt, iar când pe vreunul nu-l găseşte, coboară chiar mai
jos, în infern.
Dumnezeu pleaca în căutarea omului, care pe drept cuvînt se cheamă Mîntuire , şi stă în a scăpa pe „accidentat”, localizîndu-l şi degajîndu-l de sub dărîmături”.
Andrei Kuraev-Despre Hristos
