În faţa raclei Sfântului Nectarie, mâinile se împreunează.
Intensitatea rugăciunii ia un fel de strălucire secretă, i se cuibăreşte omului în suflet
şi-l încredinţează că momentul întâlnirii cu Sfinţii e departe de întunecimea veacului.
Rugăciunea nu e niciodată mai vie, iar bucuria mărturisirii de minuni îmbracă formă de giuvaier
şi devine izvorâtoare de credinţă aprinsă.
La vreme de necaz, cerem îndurare. În ajun de prăznuire, dăm laudă.
Curtea Bisericii „Sfântul Nectarie” e în forfotă.
Credincioşii, unul câte unul, vin să-i mulţumească şi să-l sărbătorească pe Sfânt.
„Niciodată nu am simţit că mă lasă la greu. L-am rugat şi m-a ajutat”. Doamna Maria îşi pleacă pios capul şi, asemeni celorlalţi, înaintează spre raclă.
Aici am întâlnit-o pe tânăra blondă cu ochi mari. Poartă în palme o poză şi din când în când ridică privirea spre cer.
„Am avut probleme foarte mari. Eu am fost bolnavă timp de zece ani. Am fost la un pas de moarte”. Povestea Oanei Mihaela e o poveste spusă pe nerăsuflate, e povestea unui suflet care a cunoscut zbuciumul şi războiul lăuntric. Acum îşi mărturiseşte credinţa. „De când l-am descoperit pe Sfântul Nectarie, la fiecare acatist, a schimbat câte ceva pentru mine.
Face fluvii de minuni”. Se apropie cu nerăbdare şi întoarce poza. E imaginea Sfântului. „Mă rog.
Mă rog la el neîncetat”.
Pare că spusele ei sunt rupte dintr-o carte despre minuni. Continuă fără oprire, cu o mulţumire de a spune, care-i străbate fiinţa şi-i înfrigurează pe toţi cei care trec pe lângă ea. „Eu am cunoscut iadul şi nu exagerez.
Poate că din exterior pare ciudat, dar până nu ajungi să simţi pe pielea ta, nu crezi. Nici eu nu am
crezut că o să ajung vreodată să spun asta”. Oana Mihaela are 28 de ani. „Am absolvit Facultatea
de Informatică, dar până acum nu am reuşit să-mi fac un rost”.
„Cum am ajuns eu la sinucidere?
Eu, eu care eram cel mai optimist om!”
Tristeţea nu o mai macină.
„Am fost internată patru luni la Socola. Am avut trei tentative de sinucidere”. Recunoaşte cu tărie, fără teama că ar putea fi judecată greşit. „Boala mea nu a fost diagnosticată. Eram sechestrată în spaţiul minţii mele, într-un loc cât se poate de prăpăstios. Era ca şi cum o armată de oamenimă bombardau din toate părţile.
Am avut obsesii cumplite şi frici. Era atât de urât în mine! În zece ani de chin nu am avut o oră de linişte. Cum am ajuns eu la sinucidere? Eu, eu care eram cel mai optimist om! A vrut Dumnezeu să mă smerească.
Ştiu de ce am căzut. Din mândrie. Am fost foarte ambiţioasă, foarte mândră, foarte centratăpe mine. Nu puteam să accept că Dumnezeu este iubire. Când accepţi că Dumnezeu este iubire,se schimbă lucrurile.
Luam şi câte cincisprezece pastile pe zi. Am renunţat la pastilele de dimineaţă şi de la prânz. Acum iau doar o pastiluţă seara. Fricile mele au dispărut. Îmi era frică de orice mă înconjura”.
Momentul în care s-a trezit la viaţă a fost când i-a cunoscut pe sfinţi: „Mi-a căzut în mânăo carte despre viaţa Părintelui Nectarie şi am simtit o energie.
Am simţit că trebuie să mă rog. M-a ajutat foarte mult şi Părintele Ilie Lăcătuşu. De fapt, am ajuns să mă rog datorită duhovnicului meu pe care l-am cunoscut tot printr-o minune.
După o noapte groaznică de nesomn, am căzut în faţa Maicii Domnului şi am strigat că trebuie să mă ajute, că o iau razna de tot. În dimineaţa aceea, la două ore după acel strigăt, am cunoscut o doamnă care acum îmi este prietenă. Ea m-a îndrumat către duhovnicul meu.
Dânsul m-a învăţat să mă rog. Era atât de urât în mine…”. Cuvintele ei rămân suspendate întrun moment de meditaţie. „Cât de urât poate fi într-un om care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu!”.
Imaginea tinerei care a renăscut e tulburătoare. Oana Mihaela a fost la un pas de moarte şi mărturiseşte cu seninătate. Toată fiinţa ei e împăcată, liniştită.
„Sunt departe de a fi luată un exemplu de credinţă, dar sunt dovada că, după zece ani, am devenit alt om.
I-am făgăduit Părintelui Nectarie că, dacă o să mă ajute până la sfârşit, o să-mi botez primul copil cu numele Sfinţiei sale. E extraordinară puterea Sfinţilor!”.
***
În sufletele credincioşilor nu există tăgadă. Mulţi dintre cei care-şi lipesc fruntea de racla cu Sfintele moaşte înlătură nesperanţa şi caută vindecarea.
Întâlnirea Oanei Mihaela cun Părintele Nectarie e pace. Aşa cum spune şi doamna Maria care i-a dus Sfântului un coşuleţ cu flori. „Dacă simţi pace sufletească, vine şi vindecarea. Dacă îţi vindeci sufletul, îţi vindeci şi trupul”.
