Bulboana ispitelor5 min de citit

E atât de bine camuflată şi împodobită, încât omul porneşte cu paşi siguri drept spre ea, chiar de la vârsta cea mai fragedă. E ca un miraj încântător spre care tot înaintează, fără să-şi dea seama că a şi călcat în beznă. Un pas, încă unul, încă… Iar abisul ce se cască sub picioare e fără fund, e plin de halucinaţii care-l orbesc, e lipicios ca un smârc flămând, mereu flămând.

Şi dacă se pomeneşte omul intrat în această mlaştină, vine duhul orbirii ca să-i adoarmă definitiv simţul autoconservării, lăsându-i convingerea nestrămutată că totu-i bine şi frumos. Ce fain caleidoscop de momeli atractive, cu panglici colorate şi parfumate, cu puzderie de noutăţi deocheate, cu balonaşe de săpun în care se reflectă întregul Univers… Hai la fleacuri poleite!
Emisarii iadului muncesc în sudoarea frunţii, fără zile de odihnă şi vacanţe. Să recunoaştem, sunt bravo necuraţii în sârguinţa lor, căci munca lor de şoc dă roade, şi ce roade!
Uitaţi-vă ce e cu lumea de azi. Adâncul a  ieşit la soare, ca un muşuroi răscolit. Demonii galopează în jurul fiecărui om, ca să-l năucească măcar cu ceva, să-i adoarmă cugetul, să-i şteargă din inimă orice amintire despre Dumnezeu, despre Împărăţia Luminii, despre veşnicie…
Pe cei mai mulţi, demonii i-au convins să dumnezeul zilei de azi este Banul. Cazanul lumii

clocoteşte spasmodic, omenirea fiind gonită de un singur gând: bani, bani, bani! Pentru că banii au înlocuit toate principiile de valoare care ţineau lumea asta într-un echilibru existenţial. Dar parcă poate avea Mamona ceva în comun cu Dumnezeu? Parcă pot să încapă amândoi în inima omului?

Ispitele zilelor de azi sunt pe măsura goliciunii noastre interioare. Nu suntem noi primii, care am uitat de unde venim şi unde vom ajunge. Alde noi au mai fost pe faţa pământului, dar au fost răzuiţi ca nişte mutanţi periculoşi.
Ca şi acei nenorociţi noi am uitat de Izvorul de Viaţă, din care ne tragem, am uitat că Părintele ne-a dat un Cod de legi morale, cerându-ne respectarea lor, pentru binele nostru. Noi am ridicat imoralitatea pe tron şi i-am permis să-şi proclame libertinajul, făcând din etica divină o parodie şi o zeflemea.
Noi am schimbat Legea în fărădelege şi am întors pe dos toate conceptele justiţiei, culturii şi dreptăţii. Ne-a mai rămas să scoatem din uz până şi acest nume – Dumnezeu – de care totuşi ne amintim atunci când vine Răsplata. Noi facem în viaţa noastră acest oribil experiment fiindcă lăsăm ispitele demonice să ne pună ochelarii minciunii, care curge peste noi continuu, de peste tot.
Aceste puhoaie ne scaldă în ape otrăvite, care ne decimează fiinţa până-n adâncime. Bietul suflet, care geme şi strigă neîncetat după o gură de apă vie! El n-a uitat nimic, el tânjeşte după Cer, el plânge de dorul Tatălui, fiind întemniţat în acest trup.
Cei care se scaldă în osânză şi nu mai ştiu nici ei ce şi-ar mai dori, cei plictisiţi de lux şi distracţii interminabile, cei care, trecând în limuzine luxoase, nici nu-i observă pe cerşetorii din stradă, iar nopţile şi le îngroapă în cazinouri şi spelunci, – aceştea se cred călăreţi ai norocului şi li-i groază de moarte.
Ceva din fiinţa lor de rob al pântecului le şopteşte că viaţa lor întreagă e o nebunie, dar nu se mai pot opri. Măcar de-ar putea să creadă că există Dumnezeu, dar nici asta nu pot. De rugat – nici atât, căci bietul sufletul lor e ca o gâză în plasa păianjenului, care se apropie, se apropie…
A trăi cu Dumnezeu presupune indubitabil a respecta Legea morală, căci e de neconceput Divinitatea şi imoralitatea. Acea scânteie divină, pe care Tatăl a pus-o în inima fiecărui om, poate fi păstrată doar păzind sfinţenia ei şi desăvârşirea, ridicând-o mai sus de mizeria acestei lumi.
Când omul nu face nici un efort ca să iasă din mocirla păcatului, ci se lasă tras la fund, scânteia divină îl părăseşte şi omul devine prada duhurilor necurate, care se oploşesc în el ca într-o casă părăsită. Da, el mai umblă de acolo-acolo pe pământ, dar este deja mort, un mort viu, un zombi, prin care demonii din el lucrează ce au de lucrat.
Niciodată nu ştie omul cât mai are de trepădat în jurul parului şi cât de lungă îi este aţa. Chiar dacă bulboana nu te lasă din vârtejul ei, întotdeauna poţi să mai încerci odată, cât timp aţa nu s-a scurtat de tot. Toate sunt în puterea omului, dacă vrea. Da, nu toţi pot ajunge sfinţi, dar fiecare îşi poate salva sufletul, dacă vrea.
 Şi e bine dacă aceasta este cea mai pătimaşă vrere din viaţa omului.

Margareta GUŢAN
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments