Ce credem noi despre Sfanta Liturghie21 min read


Darul de pâine sau prescura
Hristos a spus: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.
Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care
Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51).
Sfântul Pavel scrie: „Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost
vândut, a luat pâine, şi mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi;
acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; aceasta să faceţi spre

pomenirea Mea” (I Cor. 11,23-24).
Iisus este Pâinea Vieţii care Se dă pe Sine pentru mântuirea noastră.
„De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu
veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,
53-54).
O foarte semnificativă preocupare pentru familia creştin-ortodoxă
este coacerea unei prescuri şi aducerea ei la biserică pentru Liturghie.
Semnificaţia pâinii poate fi explicată astfel. Darul de pâine înfătişează
pe Hristos Care e Pâinea Vieţii. Prescura e coaptă de cineva din
parohie şi adusă preotului pentru fiecare Liturghie. În multe din
bisericile slave, în loc de o singură prescură, se folosesc cinci prescuri,
întru pomenirea celor cinci pâini pe care Iisus le-a blagoslovit şi le-a
înmulţit.
Pâinea se foloseşte nu numai spre a-L înfăţişa pe Hristos, Pâinea
Vieţii, din care oricine mănâncă nu va mai înfometa niciodată, ci
înfăţişează şi dăruirea vieţii noastre lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc
pentru prescură este prosforà, însemnând prinos adus lui Dumnezeu.
Pâinea e folosită ca prinos fiindcă reprezintă viaţa. Ea este materia
vieţii. Odată mâncată, se face parte din noi, carnea şi oasele noastre.
Astfel că aducând prescura drept prinos lui Dumnezeu, Îi dăruim cu
adevărat viaţa noastră. Este darul iubirii noastre.
Preotul primeşte darul şi îl aşază pe Sfânta Masă, arătând primirea
darului nostru de către Dumnezeu. De-acum este în stăpânirea Lui.
Dumnezeu este aşa de mulţumit de darul vieţii noastre, încât îl preface
prin Duhul Sfânt şi ni-l dă înapoi ca Preacinstitul Său Trup. Astfel se
iveşte părtăşia cu Dumnezeu. Ne dăm pe noi lui Dumnezeu iar El, la
rândul Său, Se dă pe Sine nouă. Ne ducem la Liturghie nu doar ca să
primim pe Hristos, ci şi ca să ne dăm pe noi înşine lui Hristos.
De ce pâine?
Unii ar putea obiecta: „Dar ce însemnătate poate avea, o pâinişoară
în ochii lui Dumnezeu? Dacă tot vrei să dai un dar lui Dumnezeu, nu-i
da ceva ce simbolizează viaţa. Dă-i chiar viaţa ta, predă-te voii Sale.”
Spre a înţelege acest lucru, haideţi să folosim un exemplu. Să ne
închipuim o fetiţă de vreo patru-cinci ani văzându-l pe tata că-i dă
mamei un cadou de ziua ei la micul dejun. Este ziua mamei! Atunci şi
ea va dori să-i dea mamei un dar de ziua ei. Ce poate să facă? Se duce
prin grădină, şi ochii îi sunt atraşi de galbenul strălucitor al unei flori
de păpădie. Este doar o buruiană, însă ea nu ştie. Pentru ea, este o
floare frumoasă. Aşa că o culege, se întoarce în casă şi o dă mamei ca
dar de ziua ei. Desigur, mama e încântată. De ce? Îşi dorea o păpădie?
Evident, în sine, păpădia nu are nici o valoare. Dar e un dar de la fiica
ei, şi fiind un dar, are un înţeles. Ea semnifică dragostea fetiţei şi de
aceea este atât de preţios pentru mamă. Este limpede deci că un dar
care are o valoare mică, precum păpădia, poate fi plin de semnificaţie
prin ceea ce exprimă, ceea ce înseamnă.
Le fel se întâmplă cu noi şi cu Dumnezeu. Îi dăm un dar. În sine,
darul este doar o pâiniţă rotundă – de foarte mică valoare! Însă fiindcă
este un dar, el poartă înţelesul pe care i-l dăm. Trebuie deci să facem
ca darul să însemne toată puterea noastră de slavă şi dragoste; trebuie
să ne punem pe noi înşine în acea pâine, aşa cum copila s-a pus pe
sine în floare. Atunci va fi un lucru de preţ pentru Dumnezeu, aşa cum
a fost floarea pentru mamă .
Ne revărsăm pe noi înşine în darul nostru
Aceasta este partea noastră la jertfa Liturghiei. Când preotul ridică
pâinea şi vinul deasupra altarului, el spune lui Dumnezeu ce anume
voiam noi să însemne. Nu numai preotul, ci toţi cei din obşte ajută la
aducerea jertfei, deci este de datoria noastră ca în acel moment să-I
spunem lui Dumnezeu ce anume vrem să însemne acele daruri – care
sunt darurile noastre – în ceea ce ne priveşte.
Ele ne reprezintă. Ne punem pe noi înşine pe acel disc o dată cu
prescura, dăruind lui Dumnezeu mintea şi inima noastră, sufletul şi
trupul, tot ce avem şi suntem. Trebuie cumva să ne vărsăm inima în
potirul cu vin, punând în el toate nădejdile şi temerile, bucuriile şi
tristeţile, dragostea şi închinăciunea, ascultarea şi dăruirea – întreaga
noastră fiinţă. Căci toate trebuie să meargă la Dumnezeu sub chipul
darurilor.
Iată deci partea noastră la momentul jertfei: trebuie să dăm înţeles
darurilor, dăruindu-ne pe noi înşine. Dacă nu ne dăruim pe noi înşine
lui Dumnezeu prin simbolul pâinii şi vinului, atunci nu liturghisim aşa
cum se cuvine. Nu suntem „conectaţi”. Pâinea şi vinul pot să
semnifice pe altcineva, dar nu pe noi, fiindcă nu am făcut nimic ca să
ne semnifice pe noi.
Împreună-lucrare
Cuvântul liturghie înseamnă lucrare de obşte, ceva făcut de mai
mulţi oameni împreună. De aceea toate rugăciunile din Liturghie sunt
la plural. Preotul nu zice: „Aduc ţie această jertfă, Doamne … ” ci
„Aducem ţie … „.
Aceasta înseamnă un singur lucru: Liturghia este ceva ce săvârşim
împreună – preot şi popor. În timpul Liturghiei aducem toţi jertfă lui
Dumnezeu. Nu stăm doar să privim la ceva făcut de preot în altar. Şi
nici nu este o jertfire în numele nostru, chiar la cererea noastră ori cu
încuviinţarea noastră, în prezenţa noastră. Noi înşine dăruim. Noi
jertfim. Noi aducem pâinea şi vinul lui Dumnezeu. Noi ne punem
vieţile pe altar, dăruindu-le cu totul lui Dumnezeu. Noi spunem cu
adevărat lui Dumnezeu: „Dragă Doamne, la fel ca fetiţa care a adus
păpădie de ziua mamei sale, aşa îţi aduc şi eu această pâine şi acest
vin. E adevărat, ele nu au nici o valoare, Doamne, ci sunt numai un
semn, însemnând că prin simbolul pâinii şi vinului îmi pun întreaga
viaţă pe Sfântul Tău Altar, fiindcă Te iubesc”.
Pecetluiţi cu pecete
O pecete specială se întipăreşte deasupra prescurii înainte de a se

coace. Preotul ştie de unde puteţi face rost de asemenea pecete. Partea
din mijloc a peceţii întipărite pe pâine cuprinde un pătrat cu literele
ICXC – NIKA, care este prescurtarea grecească a propoziţiei „Iisus
Hristos Biruitorul”. Întrucât aceasta e părticica ce se va preface în
Trupul lui Hristos, se numeşte Agneţ sau Mielul lui Dumnezeu. Din
partea stângă a Agneţului se scoate o bucată triunghiulară mai mare şi
se pune pe disc. Ea o înfăţişează pe Fecioara Maria, Maica Domnului
nostru. Apoi din pecete se scot nouă părticele triunghiulare întru
pomenirea îngerilor, proorocilor, apostolilor şi sfinţilor Bisericii. Ele
se aşază pe disc la dreapta Agneţului. După aceea, preotul se roagă
pentru credincioşii în viaţă, mai ales pentru cei de la care a primit
pomelnice. De fiecare dată când pomeneşte un nume, scoate o
părticică din pâine, reprezentând acea persoană, şi o aşază imediat sub
Hristos, adică sub Agneţ. La sfârşit scoate câte o părticică din pâine
pentru fiecare din cei morţi pentru care i s-au dat pomelnice. Astfel pe
disc, în jurul Mielului lui Dumnezeu, e adunată întreaga Biserică
alcătuită din îngeri, sfinţi şi cei dragi din ceruri, împreună cu membrii
obştii locale. TOŢI sunt vii în prezenţa lui Dumnezeu şi toţi alcătuiesc
unicul Trup viu al lui Hristos.
Întrucât prescura ne reprezintă, e bine ca familia să aducă şi un
pomelnic o dată cu prescura. Pe o coloană, sub titlul Vii, se scriu
numele membrilor familiei ce a copt prescura, plus alţii pe care ei vor
să-i pomenească în rugăciune. A doua coloană va avea titlul Adormiţi,
sub care se înşiră numele celor dragi aflaţi acum cu Dumnezeu în
ceruri.
Noi suntem pe altar
Prin coacerea prescurii şi aducerea ei la biserică începem să ne dăm
seama că nu doar ne aflăm la altar, ci şi pe altar în fiecare Liturghie.
Pâinea şi vinul pe care preotul le aşază pe altar ne înfăţişează pe noi.
Când preotul ridică pâinea şi vinul (potirul şi discu1) înaintea
altarului, noi îngenunchem. Ne aducem aminte că acelea sunt darurile
noastre pe care preotul le aduce înaintea lui Dumnezeu: dragostea
noastră, recunoştinţa noastră, ascultarea noastră, viaţa noastră. Ne
aducem aminte că noi înşine suntem pe altar, noi înşine dăruindu-ne
lui Dumnezeu.
O prezenţă multiplă
Deşi Hristos este prezent cu adevărat în pâinea şi vinul sfinţite la
Liturghie, accentuarea prezenţei Lui doar aici ar însemna să ne lipsim
de unele aspecte vitale ale Tainei Euharistiei. La Liturghie, Hristos
este prezent cu adevărat şi în citirile Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi în
predică. Ascultându-le, ascultăm cu adevărat pe Hristos. Hristos este
prezent şi în preotul slujitor, care simbolizează într-un fel aparte
prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru. Hristos este prezent de
asemenea în toţi cei ce iau parte la Euharistie, adică în poporul lui
Dumnezeu. Acelaşi Hristos sălăşluieşte în noi toţi. Slujind unii altora,
slujim lui Hristos. Privind Euharistia în acest chip, putem vedea că
Sfânta Împărtăşanie este mai mult decât pâinea şi vinul sfinţite; ea este
cu adevărat un praznic, clipa întâlnirii cu Hristos cel Viu.
Evanghelia – Dumnezeu ne vorbeşte
Oamenii, când se preţuiesc, îşi dăruiesc unul altuia ce au mai bun,
bucurându-se astfel prin darul primit de însuşi dăruitorul. Orice dar
este precedat de cuvinte. La fel se întâmplă la Liturghie. Venim să
aducem un dar lui Dumnezeu. Nu putem să o facem tăcând, ci
începem să vorbim cu Dumnezeu. Astfel că spunem “Doamne
miluieşte”; sau spunem: „Doamne, cât eşti de minunat! Cît de ate şi de
puternic! Cât este de binecuvântată împărăţia Ta!” Mai spunem:
“Doamne, iartă-ne!” Ne rugăm pentru pace, pentru vreme bună, pentru
bolnavi etc. Zicem: „Te rugăm, Doamne, dă-ne toate cele de folos
sufletelor noastre.” Deci începem prin a trimite cuvintele noastre către
Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu ne răspunde. El trimite cuvintele Sale către noi,
vorbindu-ne printr-unul din Apostolii Săi la citirea Apostolului, apoi
ne vorbeşte prin Fiul Său cel Unul Născut, Domnul nostru, la citirea
Evangheliei. După aceea, ne vorbeşte prin slujitorul Său, preotul, în
predică. Astfel ascultăm Apostolul, Evanghelia şi predica – fiecare
chemându-se „Cuvântul lui Dumnezeu”. Ce oare sunt toate acestea,
dacă nu un schimb de cuvinte? Îi vorbim lui Dumnezeu, iar El ne
vorbeşte nouă. Avem o convorbire prietenească cu Dumnezeu.
„Înţelepciune, să luăm aminte”
Deci prima parte a Liturghiei este vorbire cu Dumnezeu. Începem
prin a ne ruga pentru lume şi nevoile ei. Apoi Hristos vine să ne
vorbească. Spre a ne aduce aminte că vine Hristos să ne vorbească,
preotul face ceva ca să ne atragă atenţia. El ia Evanghelia şi o aduce
dinaintea poporului. O ţine sus, ca fiecare să o poată vedea, şi spune:
Înţelepciune, să luăm aminte. El ne spune că urmează să vină Hristos
spre a ne spune cuvintele înţelepciunii Sale.
Hristos vine la fiecare Liturghie ca să ne vorbească şi să ne arate
calea. Preotul ţine sus Evanghelia spre a ne arăta că nu preotul, ci
Hristos este Cel ce ne va vorbi.
Deci la fiecare Liturghie ne aflăm acolo unde Hristos ne vorbeşte.
El vine mereu la noi, ne vorbeşte mereu. Aşa cum a vorbit odinioară
ucenicilor Săi, la fel ne vorbeşte şi nouă astăzi spre a ne da lumină şi
călăuzire. Intrarea Mică (Vohodul Mic) cu Evanghelia ţinută sus
trebuie să ne amintească mereu că Hristos vine să ne vorbească
personal în fiecare Liturghie.
O teofanie
Vohodul Mic vesteşte venirea teofaniei, cuvânt grecesc ce însemnă:
Dumnezeu se arată nouă. Dumnezeu urmează să ni Se arate,
descoperindu-ne voia Sa în citirile din Scriptură şi în predică. Ne va
îngădui să vedem cât de mult ne iubeşte, cât suntem de preţioşi pentru
El. Vohodul Mic e ca o fereastră prin care ne uităm spre a vedea pe
Dumnezeu atunci când ni Se descoperă.
Vohodul Mic ne mai aduce aminte şi de vremea din viaţa lui Iisus
când El a început să înveţe poporul, îndată după Botez; ne vorbeşte
despre începutul propovăduirii Sale la vârsta de 30 de ani. Şi ne mai
aminteşte că El continuă să vină să ne înveţe şi astăzi, în Liturghie. El
este Cel Mai Mare învăţător Care a trăit vreodată, fiindcă este
Dumnezeu. Şi fiind Dumnezeu, nu încetează nicicând să ne vorbeasca
şi să ne înveţe, dacă ne ducem să fim acolo unde El se află în fiecare
Duminică, adică la Liturghie.
Cum a apărut Vohodul Mic
Vohodul Mic sau Intrarea Mică îşi are începutul în vechime, când
Evangheliarele se scriau de mână, căci tiparul nu fusese încă inventat.
Era o carte deosebit de costisitoare şi preţioasă. Spre a o feri de furt
sau ardere, era ţinută într-o tainiţă sau ascunzătoare. Preotul trebuia să
meargă la acea ascunzătoare, să o descuie şi să aducă Evanghelia la
altar pentru Liturghie. Vohodul Mic s-a alcătuit în jurul acestei
aduceri.
Astăzi Evanghelia nu mai trebuie ţinută în ascunzătoare. Ea se
păstrează cu cinste pe Sfânta Masă a fiecărei biserici ortodoxe. Ea
trebuie ţinută cu cinste şi pe altarul familial din casele noastre. Fiecare
dintre noi poate avea o Biblie la capul patului, împreună cu o icoană
Acelaşi Hristos Care vine să ne vorbească în Liturghie poate să ne
vorbească şi acasă, în fiecare zi, dacă deschidem Biblia şi citim un
capitol.
Când iubim pe cineva, ne place să vorbim cu el şi să-l ascultăm nu
doar o dată pe săptămână, ci în fiecare zi.
Cercetează Evanghelia
Evanghelia de pe Sfânta Masă nu este întreg Noul Testament, căci
nu cuprinde Epistolele, ci doar cele patru Evanghelii. Epistolele se
cuprind într-o altă carte, numită Apostol, fiind folosită de citeţ
(cântăreţ).
La cele patru colţuri ale Evangheliarului sunt icoanele celor patru
oameni care au scris Evangheliile: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Pe o
parte a cărţii este icoana Răstignirii; această parte este ţinută către
altar în procesiunile liturgice din timpul săptămânii, fiindcă în zilele
săptămânii pomenim viaţa, patimile şi moartea lui Hristos. Partea cu
icoana Învierii se ţine înspre altar în sâmbăta şi duminica fiecărei
săptămâni, fiindcă în aceste zile pomenim şi prăznuim Învierea lui
Hristos.
Prin Evanghelie Hristos ne vorbeşte în fiecare Liturghie. El ne
spune aceleaşi cuvinte pe care le-a spus ucenicilor Săi. El intră în
vorbă cu noi. Este ca şi cum ar fi aici şi acum. De fapt El este cu
adevarat aici când auzim cuvintele Lui care se citesc.
Tu eşti acolo?
Am auzit pe cineva spunând zilele trecute cum se serveşte masa la
ţară. La prânz toţi copiii şi lucrătorii tocmiţi cu ziua vin de la câmp. Îşi
spală mâinile şi se aşază la masă. Înainte de aducerea mâncării, se
citeşte corespondenţa. Apoi se dau sfaturi despre ce lucrări trebuie
făcute în acea după-amiază şi seară. După aceea, se serveşte
mâncarea, spre a da fiecăruia putere să-şi îndeplinească sarcinile pe
care tocmai le-a primit.
Ceva asemănător se întâmplă şi la Liturghie. În prima parte a
Liturghiei – numită Liturghia Cuvântului – primim Cuvântul lui
Dumnezeu. Dumnezeu ne dă sfaturi în citirea Apostolului, în pericopa
evanghelică şi în predică. Însă noi suntem prea slabi spre a putea purta
Cuvântul lui Dumnezeu. Suntem lipsiţi de putere. Tocmai de aceea, în
a doua parte a Liturghiei – numită Liturghia Credincioşilor –
Dumnezeu ne dă puterea de care avem trebuinţă. El Însuşi se dă nouă
– Pâinea Vieţii – prin Taina Sfintei Împărtăşanii.
Ce este Sfânta Împărtăşanie?
El vine deghizat
Dr. Panayiotis Trembelas, profesor de teologie la Universitatea din
Atena, scria că atunci când Hristos S-a născut în Betleemul Iudeii, El a
ales să Se nască nu dintr-o femeie celebră, ci dintr-o fată de ţăran
săracă, smerită şi curată. A ales ca loc al intrării Sale în lumea aceasta
nu un palat, ci o peşteră rece şi umedă ce slujea drept staul pentru vite.
Cine ar fi crezut atunci că pruncul născut dintr-o maică smerită, întrun
loc atît de jalnic, era Însuşi Dumnezeu? Dar oare nu se întâmplă
din nou acelaşi lucru în taina Sfintei Împărtăşanii? Oare nu-Şi leapădă
atotputernicul Hristos, Domnul cerului şi al pămîntului, Care ţine
lumea întreagă în mâinile Sale, Căruia se închină toată zidirea, oare
nu-şi leapădă El, tocmai în această Sfântă Taină, slava Sa
dumnezeiască şi măreţia pentru noi, sub smeritul chip al pâinii şi al
vinului?
Ceea ce s-a întâmplat la Betleem cu mult timp în urmă se întâmplă
din nou astăzi, ori de câte ori se slujeşte Liturghia. Hristos vine la noi
din nou, tăcut, smerit, deghizat sub chipul pâinii şi vinului. V-aţi
închipuit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos S-ar fi pogorât pe
altar cu trupul proslăvit cu care ucenicii L-au văzut înălţându-Se la
ceruri? Cine dintre noi ar fi îndrăznit să se apropie de El? Sau dacă ne-ar
fi dăruit trupul Său aşa cum era atunci când a fost pogorât de pe
cruce, în Vinerea Mare, cine dintre noi ar fi îndrăznit să-L atingă? Prin
marea Taină a Sfintei Împărtăşanii Domnul Se face nespus de
accesibil, deghizându-Se, la fel cum a făcut şi în iesle, şi venind la noi
mereu la fel de smerit, sub chipul pâinii şi vinului. Taina Sfintei
Împărtăşanii este dăinuirea Crăciunului. Prăznuind Crăciunul, nu
sărbătorim numai venirea lui Dumnezeu în lume în urmă cu mii de
ani, prăznuim şi venirea Sa în lumea de azi, spre a Se naşte în ieslea
sufletului nostru prin această mare Taină, în fiecare Liturghie.
Pomenire
Când are loc un lucru însemnat, nu vrem să îl uităm. Punem o placă
comemorativă spre a ne ajuta să ţinem minte. De pildă, există o placă
comemorativă în partea de jos a clădirii bisericii noastre, care spune că
prima casă, şcoală şi biserică din zona noastră a fost clădită pe locul
bisericii noastre în 1830. Nu vrem să uităm această întâmplare
însemnată, aşa că folosim o placă care să ne ajute să ne amintim.
Pe lângă plăcile comemorative, care sunt lipsite de viaţă, ne putem
aminti un eveniment important ecranizându-l sau punându-l în scenă.
Liturghia nu seamănă cu o placă comemorativă, ci mai curând cu o
evocare despre viaţa lui Iisus. Ceea ce Iisus a spus şi a făcut acum
două mii de ani, se întâmplă din nou înaintea ochilor noştri în
Liturghie.
Aducere aminte
Liturghia este o aducere-aminte. Ne aducem aminte din nou un
eveniment istoric real ce are mare însemnătate pentru noi: viaţa lui
Iisus. O facem ca ascultare faţă de Hristos, Care a spus: „Aceasta să
faceţi întru pomenirea mea”. Sfântul Pavel a scris: „Că de câte ori veţi
mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi
până când EI va veni” (I Cor. 11, 26).
A face din nou prezentul
Însă Liturghia nu este numai aducere-aminte, ci înseamnă si ca face
din nou prezentă astăzi viaţa lui Iisus, asfel încât si noi să fim acolo,
aşa cum erau ucenicii când s-au petrecut acele fapte măreţe
Liturghia întinde un pod peste golul dintre ceea ce a făcut Iisus,
acum două mii de ani şi noi cei de astăzi. Jertfa de pe Golgota, de
pildă, nu se repetă, căci Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit “o singură
dată pentru totdeauna”; ea e făcută prezentă din nou în chip tainic în
Liturghie, prin Duhul Sfânt, astfel încât suntem acolo astăzi:
1. Suntem acolo când Iisus învaţă cum erau acolo ucenicii Săi.
Stăm la picioarele Lui pe Muntele Fericirilor, iar El vorbeşte
aşa cum vorbea atunci. Ce oare sunt Apostolul, citirea
Evangheliei şi predica, dacă nu cuvintele lui Iisus spuse nouă
astăzi? Suntem acolo!
2. Suntem acolo cînd Iisus începe să moară pentru noi, şi
repetăm rugăciunea tâlharului muribund, “Pomeneşte-mă,
Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. Aceasta are loc la
Vohodul sau Intrarea Mare, când preotul iese înaintea
poporului cu potirul şi discul acoperite, rugându-se: “Pre voi
pe toţi, dreptslăvitorilor creştini, să vă pomenească Domnul
Dumnezeu întru Împărăţia Sa…” Suntem acum în clipa
Răstignirii. Acelaşi Iisus este prezent. Doar că acum noi
suntem tâlharul aflat pe moarte, care cere să fie pomenit. Iar
noi ne rugăm cu rugăciunea lui. Cu urechile credinţei auzim
acelaşi răspuns de la Iisus: “Astăzi vei fi cu mine în rai”.
3. Suntem acolo la Cina cea de Taină, iar Iisus ne pofteşte pe
fiecare dintre noi personal: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul
Meu care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor” şi “Beţi
dintru acesta toţi. Acesta este Sângele Meu … ” El este gazda.
Noi suntem oaspeţii. Căci Liturghia Cinei celei de Taină nu
este un ospăţ ce avut loc acum 2000 de ani pentru doisprezece
oameni aleşi. Este ospăţul tău şi ospăţu1 meu de astăzi. Toţi
suntem poftiţi. Acelaşi Iisus este acolo. Noi suntem acolo. El
ne dă aceeaşi Pâine a Vieţii pe care a dat-o ucenicilor Săi.
Pavel Evdokimov scrie: “Toate sfintele cine ale Bisericii nu
sunt nimic altceva decât veşnica şi unica Cină , cea a lui
Hristos în încăperea de sus. Aceeaşi lucrare dumnezeiască are
loc şi într-un moment anume din istorie, dar este şi mereu
săvârşită în Sfânta Taină.”
4. Suntem acolo când Hristos se înalţă la ceruri, înălţându-ne şi
noi cu El. Când preotul duce darurile noastre în altar, la
Vohodul Mare, aşezându-le pe Sfânta Masă, noi suntem cei
duşi chiar înaintea feţei lui Dumnezeu. Fiecare Liturghie este
o înălţare înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos ne duce acolo.
Tocmai de aceea cântăm aceeaşi cântare pe care îngerii o
cântă înaintea feţei Lui: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul
Savaot…”
5. Suntem acolo când Hristos trimite pe Duhul Sfânt către
Apostolii Săi la Cincizecime. Când îngenunchem la Liturghie
pentru Rugăciunea Epiclezei, experiem Cincizecimea. Ne
rugăm împreună cu preotul ca Dumnezeu sa trimită pe Duhul
Sfânt asupra noastră şi asupra darurilor noastre de pâine şi
vin, spre a le preface în Trupul şi Sângele lui Hristos. Este o
adevărată Cincizecime, iar noi ne aflăm acolo! Primim
înţelepciunea şi puterea Duhului Sfânt şi plecăm umpluţi de
înţelepciunea, viaţa, puterea şi prezenţa lui Dumnezeu.
Aşa se face că în fiecare Liturghie nu numai că se pomeneşte viaţa,
învăţătura, Patima, Moartea, Învierea, Înălţarea şi Cincizecimea, ci ele
sunt făcute prezente, iar noi suntem acolo spre a lua parte nemijlocit la
ele! De aceea spune şi Pr. Schmemann că “Liturghia este, înainte de
toate, întâlnirea pascală a celor ce urmează a se întâlni cu Domnul cel
înviat şi a intra împreună cu El întru împărăţia Sa.”
Iar N. Gogol spune că „Liturghia este veşnica repetare a marii
lucrări a dragostei pentru noi”.
Evenimentul central al Liturghiei este pogorârea, arătarea şi
dumnezeiasca prezenţă a lui Hristos cel înviat. Ni se aduce aminte
mereu de această prezenţă. De pildă, într-un moment al Liturghiei
preotul spune: “Hristos este în mijlocul nostru”. Iar preotul împreunăslujitor
cu el, după ce a primit sărutarea păcii, răspunde: ,,Este şi va
fi”. Sunt unii care împotrivesc şi spun: „Creştinismul nu este un crez.
Creştinismul nu este o Liturghie. Creştinismul este putere.”
Suntem de acord, dar întrebăm şi noi: „De unde vine această putere
de nu din crezul nostru şi din Liturghia noastră?”
P. Evdokimov rezumă toate acestea, când scrie că „În timpul
Liturghiei, prin puterile sale dumnezeieşti, suntem azvârliţi în punctul
unde veşnicia se întretaie cu timpul, punct unde ajungem adevărţi
contemporani ai evenimentelor de care facem pomenire.”
Procesiunile
Liturghia e plină de procesiuni sau mişcări. Procesiunile arată ce se
întîmplă în Liturghie. Dumnezeu se mişcă către om, iar omul se mişcă
către Dumnezeu. Noi toţi ne mutăm mai aproape de a Doua Venire a
lui Hristos. Pentru creştinul ortodox, viaţa nu se desfăşoară în cicluri.
Este o miscare către o ţintă. Ţinta este împărăţia lui Dumnezeu.
Chiar de la început se vesteşte ţinta Liturghiei. Primele cuvinte ale
Liturgiei sunt „Binecuvântată este Împărăţia, a Tatălui si a Fiului şi a
Sfântului Duh … „. Aşa cum şoferul unui autobuz anunţă la început
unde merge autobuzul, tot aşa şi preotul vesteste încă de la început că
ţinta Liturghiei este de a ne duce în Împărăţia Cerurilor. Auzim şi
răspundem, zicând „Amin”, adică: „Tocmai acolo şi voiam să
mergem”.
Prima procesiune
Întâia procesiune a Liturghiei începe chiar înainte ca noi să fi ajuns la
biserică. Când ne sculăm duminică dimineaţa şi ne hotărâm să
mergem la biserică, facem întâia mişcare către Dumnezeu. Sculatul
din pat, mersul la baie pentru spălare, deplasarea la biserică fac parte
din prima procesiune pe care o facem spre a veni către Dumnezeu.
Procesiunile de acasă sunt la fel de religioase ca oricare din cele ce au
loc la Liturghie. Ne mişcăm către Dumnezeu.
A doua procesiune
O altă importantă procesiune sau mişcare a Liturghiei este aducerea
pâinii şi vinului la altar pentru Liturghie. Ne ducem către Dumnmezeu
cu o jertfă: un dar ce înfăţişează viaţa noastră.Facem o procesiune
către Dumnezeu, spre a ne aşeza viaţa pe altarul Său, întru deplină
ascultare şi dăruire către El. Întâi dăm noi. Doar după ce am dat,
primim.
Procesiunea Vohodului Mic şi Evanghelia
O altă procesiune este Vohodul Mic. Preotul aduce înaintea noastră
Evanghelia, o ţine sus şi spune: “Înţelepciune, să luăm aminte”. El
vine să vestească sosirea lui Hristos spre a ne grăi, chemându-ne să
luăm aminte la înţeleptele Sale cuvinte de viaţă şi pace.
Urmează încă trei procesiuni: venirea unui mirean în faţa altarului
spre a citi Apostolul, adică o citire din Epistole. Apoi venirea
preotului spre a citi Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, iar a
treia, venirea preotului la amvon spre a ne aduce cuvântul lui
Dumnezeu prin predică. Toate mişcările arată venirea neîncetată a lui
Dumnezeu la noi, aşa cum a făcut-o de-a lungul istoriei mântuirii spre
a vorbi poporului Său. El l-a trimis pe Moise, pe prooroci, pe pe
patriarhi şi, în sfârşit, chiar pe Fiul Său, spre a ne vorbi. Acest fapt
este înfăţişat astăzi în multele procesiuni pe care Dumnezeu le
săvârşeşte în Liturghie, ieşind din altar spre a vorbi şi a fi cu noi.
Procesiunea Vohodului Mare
Vohodul Mare este una din cele mai impresionante procesiuni ale
Litughiei. Precedat de purtătorii de sfeşnice cu lumânări, preotul duce
darurile noastre de pâine şi vin într-o procesiune solemnă, aşezându-le
pe Sfânta Masă.. Procesiunea ne aduce aminte de Hristos mergând
spre patima pe cruce pentru mântuirea noastră. În vreme ce El trece pe
lângă noi, ne rugăm cu rugăciunea tâlharului pocăit: “Pomeneşte-mă,
Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta”.
Al doilea înţeles al Vohodului Mare este acela de procesiune ce ne
duce chiar înaintea lui Dumnezeu. Este o mişcare înainte şi în sus, o
înălţare către Dumnezeu, mersul Bisericii către locul ce-i este gătit,
adică către Scaunul lui Dumnezeu. Hristos ne ia cu El în slăvita Sa
înălţare către Tatăl Său. El intră în sanctuarul ceresc iar noi intră cu El
spre a sta înaintea Scaunului lui Dumnezeu. Ducând darurile noastre
în altarul lui Dumnezeu, pâinea ce semnifică viaţa noastră, preotul ne
duce cu totul în prezenţa lui Dumnezeu. În chip tainic, întreaga
adunare a credincioşilor intră înaintea lui Dumnezeu o dată cu preotul,
stând înaintea lui Dumnezeu si cântând cântarea îngerească: „Sfânt,

Sfânt, Sfânt Domnul Savaot: .. „
Procesiunea pentru Sfânta Împărtăşanie
Următoarea procesiune este a preotului, care vine cu Potirul de la
Sfânta Masă afară la noi. Suntem la Cina cea de Taină. Hristos e
gazda. El ne pofteşte cu aceeaşi poftire pe care a făcut-o ucenicilor
Săi, „Luaţi, mâncaţi … Beţi dintru acesta toţi…” Mişcarea preotului din
altar către popor cu Sfântul Potir înfăţişează pe Hristos venind şi
astăzi la fiecare dintre noi cu Pâinea Vietii.
În dorinţa noastră de a fi una cu El, în acea clipă facem şi noi
mişcarea de a ieşi înainte. Ea semnifică mersul către Dumnezeu. În
marea Sa dragoste, Dumnezeu a ales să facă primul pas către noi. Iar
noi îi răspundem mergând către El. Nici o Liturghie nu este deplină
până ce nu luăm parte la procesiunea către altar, spre a ne uni cu
Hristos. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu întru Mine
rămâne şi Eu întru el”, a spus Hristos (Ioan 6, 56).
Nu suntem nicicând „vrednici” spre a veni la Hristos. Venim fiindcă
doar El ne poate face vrednici. Venim pentru a face ascultare de
Hristos care ne pofteşte să venim. Venim rugându-ne: „Nu sunt
vrednic, Stăpâne Doamne, ca să intri sub acoperământul sufletului
meu; ci de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuieşti întru
mine, îndrăznind mă apropii”.
Procesiunea adunării darurilor noastre
O altă mişcare sau procesiune a Liturghiei este darul pe care îl
facem spre a sprijini lucrarea lui Dumnezeu în lume prin Biserica Sa.
Când tasul ajunge înaintea noastră, este asemeni discului ce cuprinde
darul vieţii noastre către Dumnezeu. Numai că de data aceasta nu
aşezăm pe el pâine, ci roada muncii şi sudorii noastre – un dar de bani,
ce vor fi folosiţi spre a preface credinţa noastră în fapte ale dragostei
pentru Hristos. Prin acest dar ne dăm cu adevărat pe noi lui
Dumnezeu. Este o parte din jertfa dragostei noastre de Dumnezeu. De
fapt, cu cât iubeşte cineva mai mult, cu atât dăruieşte mai mult.
Mişcarea dragostei
O altă mişcare sau procesiune a Liturghiei are loc când preotul
spune: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”.
Atunci preoţii din altar îşi dau sărutarea păcii. În Biserica primară
toată obştea făcea la fel. Fiecare persoană se apropia de cei de alături
spre a arăta printr-o strângere de mână sau printr-o sărutare dragostea
lui Hristos, spre a arăta că nu există resentimente. Salutul folosit era –
şi încă este – „Hristos este în mijocul nostru”, la care se răspundea
„Este şi va fi”. Nu poate exista apropiere spre a primi Trupul şi
Sângele lui Hristos, până ce nu există mai întâi o mişcare de dragoste
şi împăcare către aproapele nostru. Înainte de a ne duce darul la altar,
spunea Iisus, trebuie mai întâi să mergem şi să ne împăcăm cu
aproapele nostru.
Procesiunea întoarcerii în lume
Ultima mişcare sau procesiune a Liturghiei poate fi descrisă cel mai
bine ca întoarcere sau revenire din cer pe pământ, din Împărăţia lui
Dumnezeu înapoi în bucătăria, şcoala sau casa noastră. Dar la
întoarcere suntem deosebiţi de ceea ce eram când am început mişcarea
către Dumnezeu, la începutul Liturghiei. Nu mai suntem aceiaşi, căci
„am văzut Lumina cea adevărată, am. primit Duhul cel Ceresc, am
aflat credinţa cea adevărată”. Venim la Liturghie răniţi, şi ne
întoarcem tămăduiţi. Venim deznădăjduiţi şi plecăm cu nădejde.
Venim slabi şi plecăm întăriţi. Venim ca păcătoşi şi plecăm sfinţi.
Venim în întuneric şi plecăm în lumină. Venim flămânzi şi plecăm
sătui de Pâinea Vieţii. Venim cu întristare şi plecăm cu bucurie. Acum
Hristos ne trimite înapoi, ca martori a ceea ce am văzut şi auzit, spre a
vesti vestea cea bună a Împărăţiei Sale şi spre a continua lucrarea Lui.
Noi suntem poporul Lui. El este în noi şi noi suntem în El. Ne
întoarcem în lume ca „alţi hristoşi”, spre a o preface şi schimba pentru
El. Adevărata Liturghie începe când ne întoarcem în lume spre a lucra
pentru Hristos, spre a face reală dragostea Lui prin faptele noastre de
milostenie.
Aceasta e „liturghia după liturghie” descrisă atât de frumos de
Episcopul Anastasie Yannoulatos, profesor la Universitatea din Atena:
Liturghia trebuie să se continue în împrejurările personale, de
fiecare zi. Fiecare credincios este chemat să urmeze a săvârşi o
liturghie personală pe tainicul altar al inimii sale, spre a împlini
vestirea vie a veştii celei bune întru folosul întregii lumi. Fără această
urmare, Liturghia rămâne nedeplină. Întrucât din momentul
Euharistiei suntem cuprinşi în trupul Celui ce a venit să slujească
lumii şi să fie jertfit pentru ea, trebuie să înfăţişăm în diaconia
concretă, în viaţa obştească, noua noastră fiinţare în Hristos,
Slujitorul tuturor. Jertfa Euharistiei trebuie prelungită în jertfele
personale pentru oamenii nevoiaşi, fraţii pentru care Hristos a murit.
Întrucât Liturghia este părtăşie la marele eveniment al slobozirii de
puterile demonice, continuarea Liturghiei în viaţă înseamnă
continuarea slobozirii de puterile răului ce lucrează în noi, continua
reorientare şi deschidere către insuflările şi nevoinţele ce ţintesc spre
slobozirea persoanelor omeneşti de aşezămintele demonice ale
nedreptăţii, asupririi, agoniei, singurătăţii, şi spre crearea unei
adevărate părtăşii a persoanelor întru dragoste.
Patru Liturghii
În Biserica Ortodoxă există patru Liturghii diferite:
1) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, care este cea mai obişnuită
Liturghie săvârşită în duminici şi în zilele săptămânii.
2) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, săvârşită doar de zece ori pe
an, mai ales în Postul Mare. Liturghia Sfântului Vasile e foarte
asemănătoare cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cu excepţia
rugăciunilor rostite în taină de către preot, care sunt mult mai lungi.
3) Liturghia Sfântului Iacov, fratele Domnului, care se săvârşeşte
doar o dată pe an, la prăznuirea Sfântului Iacov, pe 23 octombrie, şi
doar în anumite locuri, de pildă la Ierusalim.
4) Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite, folosită doar în
miercurile şi vinerile Postului Mare şi în primele trei zile din
Săptămâna Mare. Ea se numeste a “Darurilor Mai-nainte Sfintite”
fiindcă nu are loc sfinţirea darurilor. Împărtăşania care se împarte este
rămasă de la Euharistia din duminica de dinainte. Deci Liturghia
Darurilor Mai Înainte Sfinţite nu e o liturghie euharistică, ci mai
curând o slujbă a Vecerniei ce cuprinde şi împărţirea elementelor mai
înainte sfinţite ale Sfintei Împărtăşanii. Scopul ei este acela de a ne da
prilejul să primim mai des Sfânta Împărtăşanie în Postul Mare. Ea este
folosită în Postul Mare fiindcă Liturghia obişnuită este înfăţişarea
plină de bucurie a Învierii şi e socotită a fi nepotrivită răstimpului de
pocăinţă al Postului Mare.
Rezumat

Liturghia este plină de mişcări ale lui Dumnezeu către om şi ale
omului către Dumnezeu:
1. Ne sculăm şi ne pregătim pentru biserică: prima procesiune.
2. Ducem o prescură în dar, spre a arăta dăruirea vieţii noastre
lui Dumnezeu.
3. Procesiunea Vohodului Mic, citirea Apostolului, Evanghelia
şi predica, care Îl înfăţişează pe Hristos venind să ne
vorbească şi astăzi.
4. Mergem la altar să primim Trupul şi Sângele lui Hristos.
5. Dăm lui Dumnezeu darul nostru de bani, spre a ajuta pe săraci
şi nevoiaşi, spre a continua lucrarea Bisericii Lui în lumea de
azi.
6. Mişcarea dragostei şi împăcării către aproapele noastru prin
sărutarea păcii sau strângerea mâinii.
7. Mişcarea întoarcerii în lume, spre a sluji ca martori ai Învierii.
Dumnezeu a făcut şi face multe mişcări spre a veni la noi, dar nu
sfară cu forţa poarta inimii noastre. El aşteaptă răspunsul nostru: “Să
ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să
aflăm har spre ajutor la timp potrivit” (Evr. 4, 16).

«Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe» – Anthony M. Coniaris

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments